Ziua Teatrului Tineretului, o ediție ce deschide calea spre următoarea!

68 de ani de la înființarea Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, instituție teatrală care și-a câștigat renumele de ”rampă de lansare” pentru tinerii actori, regizori, scenografi, compozitori, ce au avut ulterior cariere profesionale de excepție în țară și străinătate.

Expoziții, arhivă și istorie

Sâmbătă, arhiva foto a teatrului a devenit expoziție. Managerul Andrei Merchea a deschis seria manifestărilor cu o scurtă lecție de istorie,  amintind că ea continuă parcursul început anul trecut, când expoziția „Cum a început povestea” urmărea perioada 1930–1967, de la construirea clădirii până la momentul în care instituția a primit, în aprilie 1967, numele de Teatrul Tineretului.

Expoziția de acum pornește chiar de la schimbarea de nume. În martie 1967, la primul turneu internațional, teatrul a jucat la Nürnberg și München „Afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu'” de Alecu Popovici, în regia lui Ion Cojar. Una dintre scenele-gazdă se numea Theater der Jugend, iar directorul Ion Coman a cerut, inspirat de ea, schimbarea titulaturii. Pe afișele germane, teatrul din Piatra Neamț apărea deja drept „Theater der Jugend”, înainte ca formalitățile să fie încheiate. A urmat invitația la Bienala de la Veneția, în 1968, și primul festival din România dedicat teatrului pentru copii și tineret, organizat în 1969 de Ion Coman și echipa lui. Festivalul a avut  ediții până în 1985, când autoritățile au refuzat să-l mai aprobe.

„Expoziția nu este o reconstrucție muzeală. Arhiva ne arată cum s-au întâlnit aici artiști, idei, energii, moduri de lucru și cum s-a construit un spațiu de risc, de experiment și de formare. Ne interesează ceea ce s-a păstrat, dar și ceea ce poate fi reactivat astăzi”, a spus Andrei Merchea.

Expoziția documentează și turneele cu „Harap Alb”, în regia Zoei Anghel Stanca (San Marino, 1971; Danemarca, 1972; Šibenik, 1973), și cu „Tinerețe fără bătrânețe” de Eduard Covali, în regia Cătălinei Buzoianu (Nancy, 1977).

În foaier s-au întors, în imagini, actorii care au ținut scena la Piatra Neamț în acele două decenii: Eugen Apostol, Eugenia Balaure, Gheorghe Birău, Coca Bloos, Corneliu-Dan Borcia (al cărui nume îl poartă astăzi Sala Studio), Mihai Cafrița, Rozina Cambos, Paul Chiribuță, Ana Ciontea, Constantin Cojocaru, Eronim Crișan, Theodor Danetti, Gheorghe Dănilă, Carmen Galin, Constantin Ghenescu, Răzvan Ionescu, Alexandru Lazăr, Florin Măcelaru, Simona Măicănescu, Horațiu Mălăele, Maia Morgenstern, Ion Muscă, Cornel Nicoară, Gelu Nițu, Adria Pamfil Almăjan, Ioana Pavelescu, Traian Pârlog, Dragoș Pâslaru, Oana Pellea, Carmen Petrescu, Boris Petroff, Mitică Popescu, Virginia Rogin, Lucia Ștefănescu, Liviu Timuș, Romeo Tudor, Valentin Uritescu și Nina Zainescu.

Fotografiile aduc înapoi spectacolele care au făcut din Piatra Neamț un loc în care se vine pentru teatru: Horațiu Mălăele în „Muntele” (1977), Dragoș Pâslaru în „Somnoroasa aventură” (1978), „Zât, moarte, zât…!” (1982), montat de regizoarea Irena Buciene, venită de la Vilnius, Oana Pellea la debutul ei, în „R.U.R.” (1985), și, un an mai târziu, alături de Maia Morgenstern, în „Piațeta” lui Silviu Purcărete. Și regizorii care și-au făcut aici o parte din drum: Alexandru Dabija, Alexandru Tocilescu, Mircea Cornișteanu, Nicolae Scarlat, Alexandru Darie.

Sunt anii în care la Piatra Neamț au avut primele roluri din carieră Mitică Popescu, Carmen Galin, Horațiu Mălăele și Ana Ciontea.

”Teatrul e o artă care dispare odată cu aplauzele.” După ultima reprezentație rămân un afiș, un caiet-program și amintirea celor care au fost în sală. Din astfel de urme se face memoria unui teatru. Lângă fiecare imagine stă fișa spectacolului: autorul, regia, scenografia, distribuția și premiile, așa cum s-au păstrat în documentele arhivei.

Actorul Paul Chiribuță, care a debutat la TT, iar de 2 ani este curatorul Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț, a declarat: ”E o zi emoționantă pentru toți cei care la ora asta slujesc Teatrul Tineretului, pentru că aici am debutat, aici s-au întâmplat primele mari spectacole, aici am întâlnit primele mari personalități ale teatrului românesc. Mă bucur că putem organiza cu sprijinul Consiliului Județean Neamț această sărbătoare, această zi, pentru că e o zi importantă atât pentru noi, cât și pentru oraș. Dorința noastră este să încercăm să readucem teatrul în topul teatrelor din România și sperăm că această trupă, pe care o are teatrul și cei tineri care vor veni, să ne ajute în acest demers”.

Varujan Vosganian și ”Cuvântul – instrument temperat”

Scriitorul Varujan Vosganian, președintele Uniunii Scriitorilor din România, a revenit la Piatra Neamț pentru a doua oară în acest an, după întâlnirea din luna martie prilejuită de Premiul Național „Ion Creangă”.

”Mă simt ca la propria aniversare, pentru că sunt născut tot în 1958, ca și Teatrul Tineretului. Am prieteni care au debutat aici, cum e Ana Ciontea, Horațiu Mălăele sau Paul Chiribuță. Cea mai frumoasă amintire a mea legată de acest teatru este <<Piațeta>> lui Carlo Goldoni, o reprezentare foarte frumoasă și care mi-a rămas întipărită în minte”, a spus scriitorul.

Cum a ajuns cuvântul instrument temperat? Varujan Vosganian a luat-o de la începuturi. Cea mai veche urmă de expresie artistică, a spus el, este un zig-zag scrijelit pe o scoică acum circa 500.000 de ani, în insula Java — din vremea în care osul hioid s-a dezvoltat îndeajuns ca omul să poată vorbi. Primele cuvinte au numit ce era aproape: eu, tu, mamă, tată, soare, stea, foc. Din rădăcinile comune ale limbilor europene, scriitorul a ales înrudirea care îl fascinează cel mai mult, rămasă neexplicată, cea dintre „noapte” și „opt”: nuit și huit, night și eight, Nacht și acht, noche și ocho.

Sufletul netemperat

Răspunsul la întrebarea din titlu a venit din muzică. Vioara sau clarinetul alunecă de la o notă la alta fără niciun gol: sunt instrumente netemperate. Pianul, în schimb, împarte octava în douăsprezece trepte fixe, fără nimic între clape. Un asemenea instrument temperat este și cuvântul, a spus Vosganian. Sufletul însă nu cunoaște trepte, nici întreruperi, nici unitate de măsură — o baltă de la marginea drumului oglindește la fel de multe stele precum oceanul. Și nici mărginire. De aceea niciun cuvânt nu acoperă întreg sensul lucrului pe care îl numește. Mereu rămâne ceva nespus.

Finalul a fost despre tăcere. John Cage a compus o lucrare din 4 minute și 33 de secunde de liniște.  Beckett și Ionescu au făcut din tăcere un registru al teatrului. Tăcerea nu este absență. Venus din Milo e frumoasă și fără brațe, iar frumusețea ei este o formă de tăcere a sufletului. Cuvântul dăruiește brațele care lipsesc, ca să îmbrățișeze frumusețea. Căci asta sunt cuvintele pentru suflet: brațele cu care îi cuprindem pe ceilalți, a spus publicului Varujan Vosganian.

 Ca de fiecare dată, publicul a fost prezent… în foaier, în sala mare, cu sufletul și inima chiar și pe scenă.

”Pot să spun că am crescut odată cu Teatrul Tineretului, pentru că și eu și teatrul ne-am născut în 1958. Așa că suntem de aceeași vârste și ne aniversăm unii prin alții, ca să zic așa. Evident că Teatrul Tineretului din Piatra Neamț este o inimă culturală, nu numai a orașului, nu numai a comunității noastre, ci a țării”, a spus scriitorul Adrian alui Gheorghe.

Și cunoscutul om de cultură, Emil Nicolae și-a adus aminte de începuturi. ”Sunt un spectator vechi, de la primul spectacol care nici n-a avut loc aici, în teatrul unde suntem, noi, acum. A fost în clubul Fabricii Reconstrucția. Teatrul era în reparații, transformarea cinematografului 1 Mai în teatru, revenirea. Și primul spectacol,<< Într-o toamnă ploiasă>>, m-a luat taică – miu și m-a dus, eram acolo”.

Vernisaj Nadina Scriba

Vernisajul expoziției de pictură a Nadinei Scriba, scenografă a Teatrului Tineretului între 1982 și 1985, a devenit un dialog cu artista, întoarsă pe simezele teatrului de unde a plecat acum mai bine de trei decenii.

Nadina Scriba a povestit că a intrat prima oară în această clădire în copilărie, alături de tatăl ei, pe vremea directorului Ion Coman, la un spectacol după Marivaux. A crescut cu spectacolele de la Bulandra, cu montările lui Liviu Ciulei, și a rămas, spune ea, îndrăgostită de teatru. La Piatra Neamț a ajuns ca șefă de promoție. Directorul Gheorghe Bunghez a venit la București, la repartiție, „și m-a luat de mână”. Așa își completau directorii trupele pe atunci.

După anii de la Teatrul Tineretului a lucrat cu Mihai Măniuțiu și cu Silviu Purcărete. În Bucureștiul anilor ’80, casa ei și a soțului, artistul Decebal Scriba, a găzduit două ediții ale unui happening între prieteni artiști. Securitatea a aflat de el, iar Decebal Scriba a fost chemat să dea explicații. Întâlnirile au fost prezentate mai târziu la Berlin, au făcut obiectul unei cărți apărute în 2016 și se studiază astăzi la Universitatea Națională de Arte.

Din 1991 trăiește în Franța. „Meseria de emigrant este dură”, a spus artista. A primit o bursă a statului francez pentru noile tehnologii ale imaginii, câștigată prin concurs, și a fost sfătuită să rămână în acest domeniu, fiindcă „lumea e plină de scenografi”. A continuat studiile la Paris, cu speranța că va ajunge din nou în teatru. Ușile nu s-au deschis. Teatrul rămâne însă regretul și dragostea sa.  

Și oamenii din spatele strălucirii

În spatele unui spectacolul sunt OAMENII DIN SPATELE SCENEI. Ziua Teatrului Tineretului din acest an a adus în fața publicului și filmul documentar dedicat celor care fac spectacolul posibil din culise: tehnicieni, mașiniști, luminiști, sunetiști, recuziteri, croitori, costumiere, machiori, sufleuri.

Gongul final bate după concertul one-man-show susținut de actorul și cantautorul Alex Ștefănescu: piese de teatru celebre, repovestite în cântec, cu umor.

Foto credit și @motionARThoughts official