Ziua Internațională a Pompierilor a trecut pe 4 mai, iar acest text vine cu o zi mai târziu. Întârzierea nu e o scuză; e, dacă vreți, mai degrabă o așezare. Pompierii, în fond, nu se grăbesc să ceară felicitări, iar omagiul livrat exact la fix, între un buchet de garoafe și o postare oficială, riscă uneori să spună mai puțin decât tăcerea care vine după.
Despre pompieri se scrie, de obicei, în două registre. Unul e cel oficial, cu uniforme apretate, cu discursuri și cu fotografii la paradă. Celălalt e cel al tragediei, când presa îi caută abia după ce s-a întâmplat ireparabilul — la Colectiv, la blocurile cu termopane care ard ca niște torțe, la accidentele pe autostradă, la inundațiile care înghit sate întregi. Între aceste două extreme — ceremonialul și catastrofa — există însă un teritoriu enorm, aproape invizibil, în care se desfășoară de fapt meseria. E teritoriul turelor de 24 de ore, al somnului întrerupt de sirenă, al echipamentului greu purtat la 40 de grade, al ușilor sparte ca să se ajungă la un bătrân căzut în baie, al pisicilor scoase din copaci pentru că, da, și asta intră în fișa postului.
Curajul pompierilor nu e o stare, e o rutină. Asta poate fi cel mai greu de înțeles din afară. Nu se trezesc dimineața spunându-și că vor fi eroi; se trezesc spunându-și că trebuie să verifice presiunea la furtun, că trebuie completat un raport, că schimbul cu colegul de pe autospecială începe la șapte. Eroismul, când vine, vine ca o consecință a profesionalismului, nu ca un gest teatral. Iar profesionalismul se construiește în orele acelea anonime, în antrenamentele repetate până la plictiseală, în disciplina pe care nimeni nu o filmează.
Există însă și o a doua linie, despre care vorbim și mai puțin: familiile. Soții, soțiile, copiii, părinții care învață, fără să aibă cum să se pregătească pentru asta, să trăiască cu un telefon care poate suna oricând. Care învață să nu-și sune omul când văd la știri că arde un depozit, pentru că știu că oricum nu va răspunde — e acolo. Care învață să-și organizeze sărbătorile în jurul graficului de ture, să explice copiilor de ce tata sau mama nu va fi acasă de Crăciun, să zâmbească la întrebarea „cu ce se ocupă soțul tău?” și să răspundă scurt, „e pompier”, știind că în spatele acelei propoziții simple se află un univers de neliniște administrată cu demnitate.
Această neliniște tăcută a familiilor e, poate, cealaltă față a curajului public al pompierilor. Una nu există fără cealaltă. Când admirăm un om care intră într-o clădire în flăcări, admirăm de fapt și pe cineva care a acceptat, acasă, ca celălalt să intre. E un curaj diferit, mai puțin spectaculos, dar nu mai mic.
Sistemul în care lucrează pompierii români nu e perfect. Echipamentele se învechesc, autospecialele au, multe dintre ele, vârste respectabile, salariile rămân modeste raportat la riscul asumat, iar discuțiile despre dotări revin, ciclic, în spațiul public, de obicei după câte o tragedie care le face brusc relevante. Aceste lucruri trebuie spuse, și trebuie spuse mai des decât o dată pe an. Recunoștința fără investiție rămâne un gest simbolic, iar simbolurile, oricât de sincere, nu sting incendii și nu repară targi sau ambulanțe.
Așa că, dacă această zi are vreun sens dincolo de ceremonial, el ar fi acesta: să nu confundăm aplauzele cu sprijinul real. Să cerem, ca societate, ca oamenii care aleg meseria asta să primească instrumentele cu care să o practice în siguranță. Să nu așteptăm următoarea tragedie pentru a ne aminti cine sunt.
La mulți ani, cu întârziere, tuturor pompierilor. Și un gând la fel de mare pentru cei care îi așteaptă acasă — pentru că și așteptarea, când e făcută cu atâta răbdare și fără cuvinte, e o formă de curaj.
***
POMPIERI ROMÂNI CĂZUȚI LA DATORIE
Cazuri documentate în ultimii cincisprezece ani, conform paginii oficiale „In Memoriam” a MAI și relatărilor de presă.
Slt. (p.m.) Adrian Ciobanu — 21 ianuarie 2010, Dorohoi. A murit la 27 de ani, asigurând protecția subunității în timpul unui incendiu puternic.
Slt. (p.m.) Constantin Patache — decembrie 2011, ISU Botoșani. Atac cerebral în timpul stingerii unui incendiu la o gospodărie. Avea 49 de ani și 18 ani de carieră.
Slt. (p.m.) Gabriel Boitan — 11 iulie 2013, Fetești. Strivit de un mal de pământ surpat în timpul unei misiuni de salvare la canalizare. Lăsa în urmă doi copii.
Slt. (p.m.) Nicu Bâlea — 19 decembrie 2013. Atac cerebral la o intervenție de descarcerare. Comandant de echipaj la 36 de ani; decorat post-mortem.
Plt. adj. Marius Daniel Fripis — august 2015, ISU Dobrogea. Comandantul echipajului trimis la o intervenție pentru o butelie de aragaz; lovit în cap de o bucată din butelia explodată.
Slt. (p.m.) Răzvan Dumitru Luchian — 6 iunie 2016, Jilava. Strivit de un perete de beton la incendiul unei fabrici de încălțăminte. Avea 35 de ani și o fetiță de 11 ani.
Plt. adj. Adrian Păduraru — martie 2025, ISU Prahova. Surprins de o explozie în timpul unei misiuni de stingere. Pompierii din toată țara au ținut un moment de reculegere de două minute, prin activarea semnalelor acustice și luminoase ale autospecialelor.
CREVEDIA, 26 AUGUST 2023
Cea mai gravă tragedie care a afectat pompierii români în ultimul deceniu. La o stație GPL care funcționa ilegal, 39 de pompieri au fost răniți într-o serie de explozii. A doua deflagrație i-a surprins în timp ce interveneau de la 100 de metri. Doi pompieri cu arsuri pe 50–60% din suprafața corpului au fost transferați la Spitalul militar din Bruxelles; alți colegi au ajuns în Italia, Germania, Austria și Norvegia. Bilanțul total: 58 de răniți și 6 morți.
ÎN MEMORIA CAMARAZILOR
Plt. adj. Cezar Andrei Cozar — 7 iulie 2025, Detașamentul Piatra-Neamț. Își dorea mult să devină scafandru și se antrena în timpul liber la o piscină din Piatra-Neamț. La 27 februarie, a fost găsit inconștient și resuscitat chiar de echipajul SMURD al colegilor săi. A murit la 37 de ani, după mai bine de patru luni de comă.
Locotenent-colonel ISU Brașov — 2 mai 2026, Valea Coștilei. Dispecer și alpinist al inspectoratului, cu 12 ani de carieră, a murit la 35 de ani, surprins de o avalanșă în timp ce schia off-piste. Era în timpul liber. A murit cu trei zile înainte de Ziua Internațională a Pompierilor.
MEMORIAL
Monumentul Eroilor Pompieri din București, ridicat în 1901, păstrează amintirea celor căzuți la 13 septembrie 1848, pe Dealul Spirii, când aproape jumătate din efectivele companiei comandate de căpitanul Pavel Zăgănescu au murit luptând cu trupele otomane. Această zi este și astăzi Ziua Pompierilor din România.
