Ieri, pe Caraiman, concert din Turneul Internațional Stradivarius.
Concertul de închidere, la Cetatea de Baltă, Alba, la Castelul Bethlen-Haller
Astăzi încep Vacanțele Muzicale la Piatra Neamț. Iar eu am rămas cu gândul unui articol pe care nu am reușit să îl încheg îndeajuns în sinea mea pentru a-l scrie la timp.
Despre oprirea la Piatra Neamț a lui Alexandru Tomescu și a lui Dragoș Ilie, în cadrul turneului Stradivarius, la Teatrul Tineretului.
Un spectacol cu sala plină până la refuz pentru a asculta Gershwin și Enescu, concerte transcrise pentru vioară și chitară.
Povestea Rapsodiei Albastre
Povestea însăși a Rapsodiei Albastre este neașteptată, cu meandre, nebună, povestea imposibililor ani ’20 ai Americii. Așa cum a povestit-o Alexandru Tomescu.
Paul Whitman îi ceruse compozitorului George Gershwin să scrie o piesă asemănătoare unui concert pentru un concert exclusiv de jazz în onoarea zilei de naștere a lui Lincoln. Anno Domini 1923.
Gershwin a declinat. În câteva zile, avea să afle din New York Tribune că simfonia inexistentă urma să fie prezentată, în două săptămâni, la un concert dirijat de Whitman.
A creat Simfonia Albastră cu pistolul timpului la tâmplă.
Ascultând altfel
Am ascultat Gershwin și am citit despre Rapsodia Albastră. Dar nu am înțeles niciodată muzica ei la nivelul visceral la care devine complet irelevant cine a compus și ce sau cât de faimos a fost. A rămas o muzică frumoasă și distantă.
Și apoi ”s-a întâmplat” Alexandru Tomescu cu vioara Stradivarius Elder.
Eram în sală și am devenit, cu surprindere și cu o bucurie pe care nu prevăzusem, parte a muzicii. În care nu a mai contat nimic din istoria – apocrifă sau nu – a Simfoniei albastre. Nici autorul.
Era muzică, aceeași muzică pe care o ascultasem de multe ori și care nu îmi spusese nimic. Dar la care ajunsesem acum.
Publicul care recunoaște
A fost o întâlnire cu un public care avea – vizibil – nevoie de astfel de muzică.
Care a apreciat și și-a amintit, ascultându-l pe Alexandru Tomescu, de explicațiile și de cursurile impromptu, de seratele muzicale oferite cândva de regretatul Iosif Sava.
Povestea lui Barbu Lăutarul, primul ”profesor” al copilului Enescu. Acel copil care, conform legendei, a călcat în picioare, la 5 ani, o vioară-jucărie oferită de părinți. Pentru a obține o vioară adevărată. A obținut.
Și, la doar 20 de ani, Enescu a compus Rapsodia Română nr. 1 în La major, op. 11. 1901, la Paris.
A doua întâlnire
Am reascultat-o în interpretarea Tomescu – Ilie. Era muzică. Dar o altă muzică, așa cum se întâmplase cu Gershwin, cel pe care îl ascultasem pentru prima dată cu adevărat, în aceeași sală.
Ca și cum ai trece repetat pe lângă o pictură faimoasă fără să înțelegi de ce este atât de faimoasă. Și apoi ai privi din nou, în urmă, și ai vedea. Înțelegând.
Balada
Bis-ul a fost Balada de Ciprian Porumbescu. Balada pe care – a spus Tomescu – a interpretat-o în fața Papei Leon, în Capela Sixtină, dar și în tabăra de bază în Nepal.
E o durere profundă însumată în ea, o speranță care respiră încet, o strălucire care nu poate fi stinsă cu nimic.
O poveste din avion
Prima mea amintire despre Alexandru Tomescu e din afara sălii de concerte.
E amintirea unui drum spre Berlin. Colegul meu de călătorie în avion era poetul și jurnalistul Lucian Avramescu, unchiul său. Care mi-a spus ce talentat este tânărul Alexandru Tomescu. Să mă duc neapărat să îl ascult. Și cum a trebuit să ajungă în audiență la președintele Ion Iliescu pentru ca nepotul său, absolvent al Conservatorului din București, al École Superieure de Musique, Sion, Elveția, cu o suită de premii internaționale la activ, să poată fi acceptat să concureze într-una din reputatele instituții muzicale românești. Fiindcă fusese respins. Dacă memoria nu mă înșeală, era ”supra-calificat”.
După aceea, el a devenit cine este de drept și de fapt – înăuntrul sau în afara oricărei instituții – „extraordinarul violonist Alexandru Tomescu”.
Țintele facile, țintele înalte
”Punem prea mult accent pe ținte facile și reușim. Asta e problema. Că reușim. Și ne mulțumim cu asta. E bine să țintim sus, cât mai sus, pentru a merge mai departe” avea să spună, în cercul aceleași săptămâni, alpinistul Constantin Lăcătușu. Era sărbătoarea a 30 de ani de când a devenit primul român care a urcat pe Everest. La Teatrul Tineretului.
Era un timp în care se urca fără oxigen suplimentar la 8000 de metri, într-o încleștare de voință și anduranță. ”E greu să fii primul român. Primul nemțean, primul în orice”.
Gândul lui s-a întâlnit cu ultimul concert al Turneului Stradivarius. În atmosfera rarefiată a înălțimilor, pe Caraiman.
Vioara și timpul
Vioara Stradivarius este parte a Patrimoniului Național al României, categoria Tezaur. A aparținut violonistului Ion Voicu și este considerată una dintre cele mai bine conservate viori Stradivarius din lume. Va ”sta” cu Alexandru Tomescu până în 2028.
Numele ei oficial este „Antonius Stradivarius Cremonensis Faciebat Anno 1702”.
322 de ani de muzică împletiți, până la topire, cu vieți succesive de om.
