Siria, aflată sub protectorat francez după Primul Război Mondial, obține independența în 1945, după care traversează o perioada de viată politico-socială extrem de agitată, marcată de numeroase lovituri de stat militare, până în anul 1970, când generalul Hafez Al-Assad ia puterea printr-o lovitură de stat, iar printr-un referendum organizat în primăvara lui 1971 își legitimează prezența în fruntea statului, instaurând o putere autocratică, bazată pe armată și serviciile secrete, sprijinită larg de coreligionarii alauiți (o minoritate), care dețin cele mai importante funcții în structurile puterii.
Dispariția naturală a lui Hafez Al-Assad în anul 2000, unul din cei mai longevivi șef de stat din Orientul Mijlociu, a fost asociată, de un mare număr de analiști, cu începerea unei perioade de descreștere a rolului și importanței Siriei în Orientul Mijlociu, având în vedere lipsa de experiența a succesorului, fiul său Bashar, instalat în fruntea statului în locul fratelui mai mare Basel, pregătit să preia conducerea, dar dispărut într-un tragic accident rutier în Liban. Beneficiind de sprijinul fidelilor tatălui său pe care i-a păstrat în funcții, acesta a reușit să se mențină în fruntea statului circa 24 de ani, până la 8 decembrie 2024, când a fugit la Moscova.
În cele din urmă, oftalmologul școlit la Londra nu a reușit să gestioneze corespunzător provocările externe și interne cu care s-a confruntat, desigur și datorită erorilor grave comise de cei apropiați în ceea ce privește problematica complexă cu care s-a confruntat și a schimbărilor geopolitice care au avut loc în zonă. Sintagma folosită la Damasc în anii 2010 în sensul că “Occidentul are nevoie de Bashar al-Assad mai mult decât Bashar are nevoie de Occident” și-a pierdut valabilitatea treptat, ca urmare a greșelilor grave comise de regim și a schimbării atitudinii multor puteri fată de Damasc.
II. Siria și primăvara arabă
În Siria, Primăvara Arabă (de fapt Iarna Arabă), a apărut mai târziu, după valul de proteste și răsturnări de regimuri politice în Africa de Nord din 2010. Începutul revoltelor din Siria, transformate treptat într-un lung si sângeros război civil [1], este considerat a fi data de 15 martie 2011, după ce în Dara, oraș din sudul Siriei nu departe de frontiera cu Iordania, au avut loc demonstrații de protest greșit gestionate de regimul Assad, care a acționat în forță pentru înăbușirea acestora, mai ales prin Garda Republicană comandată de fratele președintelui Maher Al Assad. Nemulțumirile populației au fost „stimulate” și de prezența pe teritoriul sirian a câtorva sute de persoane infiltrate din afară, cu pașapoarte aparținând unei țări vecine Siriei, în perioada ianuarie-martie 2011. La acest semnal, care însemna o decizie externă de înlăturare a regimului Assad, se adaugă și sprijinul financiar substanțial și de altă natură acordat opozanților regimului de către unele țări arabe, dintre care menționez Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite (EAU).
Protestele au devenit violente pe aproape întreg teritoriul țării, în pofida unui regim în care serviciile secrete erau atotputernice și își recrutau adepții începând de la vârstă școlară, iar intervențiile armate împotriva protestatarilor au dus la radicalizarea mișcării. Datorită situației sociale specifice Siriei și acțiunii serviciilor secrete ale puterii, opoziția a fost fracționată în diverse grupuri, inclusiv formațiuni armate precum Armata Siriană Liberă, care nu au reușit să se coaguleze într-o acțiune unitară. Organizații extremiste precum Daesh (ISIS) au profitat de haosul creat și au căutat să obțină controlul unor diferite regiuni ale țării.
Situația s-a complicat prin implicarea unor actori internaționali precum Rusia (din 2014), Iranul (încă de la început, atât prin prezența militară dar și prin implicarea Hezbollahului libanez), Turcia, coaliția condusă de SUA, fiecare cu interese geopolitice distincte.
În armată au fost înregistrate un număr mare de dezertări, aceasta fiind in general slab pregătită, cu excepția trupelor de comando si a gărzii republicane. În afara prezentei militare străine, cea a Rusiei și Iranului fiind determinate pentru păstrarea controlului în zone strategice importante, regimul a luat și măsura constituirii unor formațiuni paramilitare locale, cum ar fi Shabiha (fantomele), formată din minoritari alauiți și care asigurau controlul mai ales în zona de litoral unde aceasta minoritate are o pondere importantă.
Pentru a-și asigura supraviețuirea regimul a folosit toate mijloacele la dispoziție, de la bombardamente cu aviația, inclusiv folosirea bombelor cu fragmentație, până la utilizarea armei chimice. Închisorile au fost suprapopulate cu opozanți arestați pentru cel mai mic semn de nesupunere.
Din punct de vedere demografic, războiul a fost o catastrofă, înregistrându-se peste 500.000 de morți, peste 6 milioane de refugiați externi și circa 4 milioane refugiați locali. Distrugerile materiale sunt greu de estimat, unele cifre avansate situându-se în jurul a 300 miliarde de dolari.
Între 2011-2023 economia Siriană a scăzut cu 85%, regimul supraviețuind cu sprijin iranian (se estimează că Teheranul a acordat între 2 și 6 miliarde de dolari sprijin financiar anual regimului Assad). O altă soluție găsită de regim a fost aceea a fabricării Captagonului (un drog ilicit, denumit și drogul jihadului) care ar fi adus venituri de peste 10 miliarde de dolari regimului Assad.
În a doua jumătate a lunii noiembrie 2024, Hayat Tahrir al-Sham[2] (Organizația pentru Eliberarea Levantului), care controla zona Idlib în nord-vestul Siriei, lansează o ofensiva asupra principalelor puncte strategice ale Siriei, începând cu orașul Alep, pe care-l controlează în câteva zile, apoi Hama, Homs, și în final Damasc.
Punctul de sfârșit al războiului civil din Siria a fost pus la reuniunea din 7 decembrie 2024 de la Doha a unor miniștri arabi de externe si Procesului Astana privind situația din Siria. Aceștia au semnat o Declarație comună [3] în care își exprimau acordul pentru a pune capăt escaladării militare a conflictului sirian pe baza Rezoluției 2254 a Consiliului de Securitate ONU.
La 8 decembrie 2024 Bashar al-Assad fuge de la Damasc în zona Latakia, iar de la baza aeriană militară rusă de la Hmeimim este evacuat la Moscova.
III. Căderea regimului Assad, evoluții actuale și perspective
Căderea regimului Assad a fost determinată de o combinație de factori interni și externi, care au atins punctul critic spre finalul anului 2024. Cu toate acestea regimul a demonstrat o reziliență remarcabilă, criza economică și socială accentuând însă riscurile de schimbare a acestui regim, la care s-au adăugat ca factori externi determinanți dorința Israelului de a profita de evoluțiile din Gaza și Liban pentru a limita la maxim posibil influența Iranului în Siria, precum și situația Federației Ruse, implicată în conflictul din Ucraina și care nu a mai dorit să-și intensifice acțiunile militare în sprijinul lui Bashar al-Assad, acceptând plecarea acestuia într-un context geopolitic mai larg.
Familia Assad nu a fost luată chiar pe nepregătite [4], aceasta și-a luat măsuri încă din primii ani ai războiului civil pentru a-și asigura un trai lipsit de orice griji în Rusia. Bashar nu a împărtășit aproape cu nimeni planurile sale de a fugi din Siria, mai mult consilierii, oficialii și rude au fost înșelați asupra intențiilor sale reale. Fratele său Maher – comandantul Gărzii Republicane a plecat cu un elicopter în Irak și de acolo a zburat la Moscova.
Pe 8 decembrie opoziția armată anunță căderea regimului, iar premierul în funcție, Mohammad Ghazi al-Jalali își anunță disponibilitatea de a preda puterea unui guvern de tranziție.
La 10 decembrie Ahmed al-Sharaa[5], emirul Hayat Tahrir al-Sham (HTS), care a devenit de facto șeful statului, îl numește pe Mohammed al-Bashir prim ministru al Guvernului de Salvare. Acesta a fost constituit inițial din 12 membri, cei ai guvernului instituit anterior la Idlib, la 21 decembrie a fost mărit cu șase membri, iar o zi mai târziu este numită prima femeie ministru. La 30 decembrie este numită Maysaa Sabreen, ca prima femeie guvernator a Băncii Centrale a Siriei (anterior a fost prim-viceguvernator al băncii în ultima parte a regimului Assad).
La 29 ianuarie 2025 Hayat Tahrir al-Sham (HTS), ține la Damasc “Conferința victoriei”, în care este oficializată numirea lui Ahmed al-Sharaa ca președinte interimar. Acesta va trebui să formeze un consiliu legislativ interimar care să pregătească proiectul unei noi constituții.
Într-un discurs de cinci minute Sharaa menționează că cele cinci prioritățile sale sunt: rezolvarea problemei vacuumului de putere; păstrarea păcii civile și prevenirea actelor de răzbunare[6]; reconstruirea instituțiilor de stat în special cele militare, de securitate și forțelor de poliție, asigurarea securității poporului; revitalizarea economiei prin reconstruirea resurselor umane, agriculturii, industriei și a sectorului serviciilor; recâștigarea poziției regionale a Siriei, stabilirea relațiilor externe bazate de suveranitate, respect și interese comune.
Conștient de dificultatea problemelor cu care se confruntă, al-Sharaa a spus, printre altele: „Primul moment al victoriei poate fi primul moment al înfrângerii”.
În domeniul apărării s-au făcut primii pași, un număr de 18 facțiuni armate mai mari și circa alte 50 mai mici, acceptând să se dizolve și să se integreze în noua armată. Deocamdată încă nu au acceptat integrarea două facțiuni înarmate din sud, din Suwayda și Daraa, precum și Forțele Democratice Siriene (SDF). care controlează o zonă importantă în nord-estul Siriei. SDF, forțe de sorginte kurdă, sunt aliate cu SUA, au legături cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) și sunt considerată organizație teroristă de Turcia, care urmărește eliminarea acesteia.
Pentru reconstrucția economică se estimează că sunt necesari cel puțin zece ani, pentru ca Produsul Intern Brut (PIB), să ajungă la nivelul din 2010 (80 miliarde dolari), care însă în 2023 era doar de 10 miliarde dolari. În anul 2019 costurile reconstrucției erau estimate la aproximativ 400 miliarde dolari, acestea probabil depășind azi 5-600 miliarde.
Noul ministru al economiei a promis trecerea la o economie liberă, concurențială și renunțarea la modelul economic cu rolul de control centralizat al statului.
Deși este previzibilă renunțarea la majoritatea sancțiunilor economice (sau chiar a tuturor) din partea SUA și Uniunii Europene, vor fi necesare investiții masive pentru reconstrucție, problema fiind eminamente politică. Țările care vor finanța reconstrucția urmează să aibă un rol politic fundamental în Siria.
Chiar dacă Iranul și Rusia și-au exprimat deschis interesul de a investi în reconstrucția țării, dat fiind conjunctura lor internă și cea geopolitică, este puțin probabil ca ele să poată juca un rol determinant.
Azi, având în vedere noile echilibre de putere în Siria, Turcia este cea mai favorizată. Exporturile acesteia către Damasc se cifrau, în 2023, la 2 miliarde dolari și având în vedere sprijinul acordat de Ankara HTS, este posibil să fie principalul investitor în reconstrucție. Vizita ministrului turc de externe Hakan Fidan la Damasc, la 22 decembrie 2024, a fost un semnal nu numai politico-militar, dar și economic. De altfel, spre sfârșitul lunii ianuarie 2025 președintele Erdogan a declarat că Turcia singură are posibilitatea de a eradica grupările teroriste din Siria, și nu este necesară o acțiune din partea altor state, lăsând să se înțeleagă astfel că dorește să-și aroge cel mai important rol în această țară.
În acest context merită menționată posibilitatea reluării proiectului conductei de gaz Turcia-Qatar (proiect anunțat prima oară în 2009) și abandonat ca urmare a dificultăților politice apărute, mai ales după izbucnirea războiului civil în Siria.
Vizita emirului Qatarului, șeic Tamim bin Hamad al-Thani la Damasc, la 30 ianuarie 2025, este vizita primului șef de stat arab în Siria după căderea lui Bashar al-Assad și reprezintă o altă dovadă a interesului qatarez pentru evoluțiile viitoare din Siria. În afara unor discuții generale privind crearea unui cadru larg pentru o colaborarea post-război, Qatarul a oferit cu această ocazie energie electrică de 200 MW, cantitate care urmează să fie majorată gradual.
O altă problemă importantă este asigurarea necesarului de petrol al Siriei, care era furnizat în proporție de 90% de către Iran, livrări oprite imediat după căderea regimului Assad. De asemenea, rutele prin care Hezbollah făcea trafic cu petrol din Liban au fost bombardate de Israel, ceea ce impune ca Siria să găsească surse și noi posibilități de aprovizionare. Qatar, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită și chiar Irakul sunt avute în vedere în acest scop.
Iranul și-a evacuat personalul prezent în Siria cu puțin timp înainte de căderea regimului, însă și-a exprimat deschiderea și interesul de a găsi o formulă de colaborare cu noile autorități, având în vedere istoricul din ultimii cincizeci de ani a acestora. De altfel, cu siguranță Iranul încă dispune pe teritoriul sirian de un număr important de adepți, care pot fi folosiți în scopul intereselor iraniene.
În privința relațiilor cu Rusia, deși imediat după preluarea puterii Ahmad al-Sharaa a declarat că noile autorități doresc să păstreze bunele relații cu Moscova, situația a evoluat în sensul că pentru baza maritimă militară de la Tartus noile autorități au anulat contractul de concesiune a acestei pentru 49 de ani, vizita ministrului adjunct de externe rus în ultima decadă a lunii ianuarie la Damasc nereușind să deblocheze această situație, iar echipamentele militare ruse au început să fie deja evacuate pe cale maritimă.
Damascul va fi obligat să găsească o modalitate de păstrare a unor relații normale cu Moscova având în vedere atât trecutul acestora dar și elemente care în viitor vor influența aceste relații. Datoria externă către Rusia depășește cu mult 15 miliarde de dolari, în principal pentru armament. Dotarea armatei siriene este dependentă de tehnica de proveniența rusă și o reorientare a acesteia va necesita o lungă perioadă de timp. Pe de altă parte, lunga prezență a consilierilor ruși în toate domeniile importante de securitate și apărare, pregătirea unor specialiști sirieni în Rusia, reprezintă un avantaj pe care Moscova va ști să îl folosească în interesul său.
Interesul SUA față de evoluțiile din Siria a fost demonstrat și de vizita delegației Departamentului de Stat la Damasc la scurt timp de la căderea regimului Assad. SUA păstrează circa 2.000 de militari în zona de nord-est a Siriei, unde sprijină Forțele Democratice Siriene (SDF), ceea ce nu este pe placul conducerii de la Ankara. Imediat după 8 decembrie 2024 SUA ar fi luat măsura dezvoltării bazei aeriene Ain al-Assad din vestul Irakului, destinată să devină un centru pentru echiparea altor baze americane din zonă. De asemenea, SUA ar fi primit acordul pentru deschiderea a trei noi baze militare la Damasc, Daraa și Quneitra, precum și dezvoltarea bazei de la Hasakah.
Personal consider că schimbarea de regim din Siria a avut legătură cu schimbările care erau în curs în Administrația de la Washington, pentru a corespunde noilor intenții ale administrației Trump în Orientul Mijlociu, Siria putând să reprezintă o piesă importantă în arhitectura de securitate pe care noua administrație americană o are în vedere pentru Orientul Mijlociu.
Israelul a fost o parte activă în evoluția situației din Siria și a profitat de situația apărută după 8 decembrie 2024 pentru a executa peste 400 de atacuri cu aviația asupra unor obiective iraniene, Hezbollah și armatei siriene, distrugând depozite de rachete, muniție, a lovit cele mai importante puncte ale apărării antiaeriene și radar siriene, a scufundat mare parte din flota militară siriană, justificându-și acțiunile ca fiind preventive, pentru ca armamentul și tehnica militară respectivă să nu fie capturate de teroriști. De asemenea, imediat după 8 decembrie a trecut la ocuparea în întregime a înălțimilor Golan precum și a muntelui Hermon (2.814 m), cel mai înalt din zonă, cu vedere asupra Siriei, Libanului și Israelului. “Este extrem de important din punct de vedere strategic. Nu există niciun substitut pentru munți”, a explicat Efraim Inbar, directorul Institutului pentru Strategie și Securitate din Ierusalim (JISS). Deși oficial Israelul a declarat că nu va păstra aceste teritorii, mă îndoiesc că nu va declara, într-un viitor nu foarte îndepărtat, anexarea întregului platou Golan și își va păstra controlul asupra muntelui Hermon, unde ar putea instala echipamente specifice de cercetare electronică militară (dacă nu cumva deja au început să fie instalate).
În momentul de față nu cred că Israelul și-a stabilit o politică pe termen lung față de noul regim din Siria, având în vedere multiplele scenarii politice posibile privind evoluțiile din această țară. Ca potențial, o normalizare a relațiilor între Siria și Israel deschide noi perspective economice, mai ales în domeniul energiei pentru Israel.
Ahmad al-Sharaa și guvernul interimar instituit la Damasc au în față sarcini deosebit de grele și complexe pe plan intern și extern. Perioada de tranziție este estimată să dureze circa trei ani, după care noua constituție va trebui aprobată prin referendum, și vor urma alegeri în al patrulea an. Problemele cu care se va confrunta noua putere sunt mult diferite față de administrarea unei regiuni ca Idlib, unde și acolo au comis erori.
În ceea ce privește evoluția situației din Siria pe termen mediu și lung cred că aceasta poate fi grupată în două scenarii principale, cu diferite variante fiecare: menținerea Siriei în teritoriul actual cu unele modificări în zona Golan care va fi anexată în totalitate de Israel; împărțirea parțială sau totală (variantă cel mai puțin probabilă) a Siriei, funcție de evoluția situației interne și a negocierilor între diferite puteri regionale și actori globali.
Pentru varianta împărțirii, în poziție favorizată este Turcia, care ar dori să treacă sub controlul său zona de nord de la imediat nord de Latakia, Alep și urmând Eufratul până la frontiera cu Irakul. Zona de litoral, unde minoritatea alauită este majoritară ar putea să se declare independentă și să treacă sub umbrela Moscovei, care astfel își salvează bazele maritime la Mediterana. Iordania, ca un plan maximal, ar putea sa emită pretenții de a se extinde inclusiv până la Damasc, având în vedere tradițiile istorice ale dinastiei Hashemite, sau numai până la Daraa si Suweida. Aceasta va depinde și de evoluțiile situației din Gaza.
Desigur, Israelul va lua Golanul în întregime, precum și muntele Hermon.
Oare Ahmad al-Sharaa, la cei 43 de ani ai săi, va putea să conducă cu succes Siria prin perioada de tranziție și apoi reconstrucție? Determinarea nu este suficientă, dar felul în care factorii interni și externi se vor interpătrunde, precum și modul în care acesta va ști să folosească oportunitățile care apar vor determina rezultatul final al evoluției Siriei în prima jumătate a secolului XXI.
IV. Scurte concluzii
Căderea în mai puțin de o lună, după aproape 14 ani de război civil a regimului Assad, reprezintă o dovadă elocventă că evoluțiile geopolitice regionale și globale în al doilea sfert a secolului XXI vor fi mai importante ca până acum și nu este de loc exclus să fim martorii unei noi evoluții în echilibrele regionale și globale, inclusiv deschiderea cutiei Pandorei la modificarea frontierelor în diferite zone ale lumii.
În Orientul Mijlociu câștigători se prefigurează a fi Israelul și Turcia, fiecare însă fiind confruntat și cu alte probleme interne și externe.
Situația din Siria este deosebit de complexă, iar în momentul de fată evoluția acesteia este deschisă oricărei posibilități. Noul guvern sirian va trebui să facă față unei crize economice și sociale care cu siguranță se va adânci în perioada imediat următoare. De asemenea există încă posibilitatea ca țara să alunece într-un conflict între diferite grupări armate, un proces de „libanizare” care este cunoscut liderilor de la Damasc.
Evoluțiile din Siria vor prefigura noile echilibre de putere pe plan regional și chiar global, poate vor fi chiar noul turnesol al geopoliticii Orientului Mijlociu și chiar globale.
Brașov, România, 3 februarie 2025
[1] Pentru detalii ale evoluției războiului civil din Siria vezi și Corneliu Pivariu – Geopolitica actuală, descoperită în 200 de episoade pag 259-267; Geopolitica actuală. Episoade semnificative 2011-2014, pag. 236-253; Mutări importante pe tabla de șah a geopoliticii 2014-2017, pag 355-390; Geopolitica înainte și după Covid-19, pag 243-246.
[2] Hayat Tahrir al-Sham (HTS) este o organizație politico-militară sunnită islamistă, care a luat naștere în ianuarie 2017 prin fuziunea mai multor grupări militare sunnite siriene de opoziție . Anterior, în 2011, HTS purta denumirea Jabhat al-Nusra și era afiliată Al-Qaida. De asemenea a avut legături cu Statul Islamic, afilierea la ele fiind rupta odată cu constituirea HTS. A fost declarată organizație teroristă de ONU, SUA, Turcia, UE și alte state. HTS a controlat zona de nord-vest a Siriei cunoscută sub numele de regiunea Ildib, precum și o parte din zona Alep, inclusiv punctul de frontieră cu Turcia de la Bab al-Hawa. A instituit un Guvern de Salvare compus din 10 miniștri. Organizația a început să fie sprijinită mai puternic de Turcia în urmă cu circa un an, inclusiv prin oferirea de drone, instructori și armament. De asemenea, beneficiază de sprijin din partea Qatar, Arabia Saudită, alte țări arabe și nearabe, opozanți bogați ai regimului Assad refugiați în străinătate.
[3] Au participat miniștrii de externe ai Qatar, Arabia Saudită, Iordania, Egipt, Irak, Iran, Turcia și reprezentantul Rusiei în procesul Astana.
[4] Conform Financial Times, încă din 2019 familia extinsă Assad a cumpărat 19 apartamente în centrul comercial modern al Moscovei, în valoare de 40 milioane dolari. Departamentul de Stat al SUA aprecia în 2022 că averea familiei Assad era de circa 2 miliarde dolari, în numeroase conturi, companii fantomă, portofolii imobiliare, paradisuri fiscale. Un ofițer de informații sirian a declarat pentru o publicație din Turcia, după plecarea lui Bashar din Siria, că acesta ar fi scos din țară, până la fugă, 135 de miliarde de dolari. Fiul cel mare al lui Bashar, Hafez, acum în vârstă de 22 de ani, își pregătește doctoratul la Moscova.
[5] Ahmed al-Sharaa cunoscut ca Abu Mohammad –al-Julani, (născut la 29 octombrie 1982) s-a născut la Ryad, Arabia Saudită, dintr-o familie sunnită siriană din zona Golan, iar de la 6 ani revine cu familia la Damasc. Cu puțin timp înainte de invazia în Irak din 2003 se înrolează în Al-Qaida din Irak unde luptă timp de trei ani, după care este capturat de forțele americane și închis în diferite locații din 2006 până în 2011. Eliberarea sa coincide cu începutul războiului civil din Siria, unde acesta creează Frontul Al-Nusra, în sprijinul luptelor Al-Qaida împotriva regimului baasist al lui Bashar al-Assad. În 2013 este inclus pe lista teroriștilor a Departamentului de Stat al SUA, patru ani mai târziu stabilindu-se o recompensă de 10 milioane de dolari pentru informații care să permită capturarea acestuia. În decembrie 2024 recompensa a fost anulată după întâlnirea acestuia cu delegația Departamentului de Stat al SUA în vizită la Damasc.
La 28 iulie 2016 al-Sharaa anunța că al-Nusra rupe legăturile cu al-Qaida și redenumește organizația Jabhat Fateh al-Sham (JFS), iar în ianuarie 2017 creează Hayaat Tahrir al-Sham (HTS) prin unirea cu alte organizații. Își prioritizează acțiunile pentru combaterea al-Qaida și Daesh, pentru a-și îmbunătăți relațiile cu vestul, mai ales cu Turcia), reușind să controleze cea mai mare partea regiunii Idlib, pe care o administrează sub conducerea Guvernului Sirian de Salvare.
[6] Deja au fost semnalate execuții sumare a circa 35 persoane în zona centrală Homs si alte circa 10 persoane în zona alauită, de unde provine familia Assad.
