În fiecare an, în Săptămâna Mare, creștinii își îndreaptă gândurile spre suferința, moartea și învierea lui Hristos – simbol al iertării și al unității. Însă tocmai în aceste zile în care ar trebui să se vorbească despre reconciliere și împăcare, realitatea ne amintește dureros că între marile Biserici creștine persistă o ruptură istorică profundă: Marea Schismă din 1054, o rană care, în ciuda secolelor, nu s-a închis.
Ce a fost Marea Schismă din 1054? Când s-a rupt unitatea creștină
Marea Schismă din 1054 a marcat momentul oficial al separării Bisericii Romei (catolicismul apusean) de Biserica Greacă (ortodoxia răsăriteană). Însă tensiunile între cele două centre creștine datează cu mult înainte, fiind alimentate de: conflictul privind autoritatea papală; modificarea unilaterală a Crezului de la Niceea, prin introducerea clauzei Filioque; dispute legate de jurisdicția asupra unor teritorii; divergențe în privința practicilor liturgice.
Aceste diferențe doctrinare au fost, însă, doar vârful icebergului. În spate mocnea o competiție dură pentru putere, influență și teritorii.
Biserici surori, dar rivale: când orgoliile politice au subminat credința
După încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat roman în anul 800, Europa creștină devine politică și religios bicefală: Roma și Constantinopolul încep să rivalizeze pentru titlul de adevărat moștenitor al Imperiului Roman.
Atât papa, cât și patriarhul Constantinopolului își revendicau conducerea lumii creștine. Mai mult, începând cu secolul VI, patriarhul răsăritean și-a arogat titlul de „patriarh ecumenic”, până atunci rezervat exclusiv papilor de la Roma.
Secolele IX și X aduc un alt front de luptă: evanghelizarea slavilor din Europa de Est și Sud-Est. Când Bulgaria, Serbia și Rusia intră în sfera de influență a Constantinopolului, autoritatea Romei este respinsă categoric.
Când compromisurile au eșuat: puterea mai presus de Hristos
Deși au existat tentative de reconciliere, acestea au fost conjuncturale și motivate politic. Împărați bizantini precum Vasile I Macedoneanul (867–886) au făcut concesii temporare pentru a-și păstra teritoriile din Italia, acceptând chiar autoritatea Romei în anumite condiții.
În 1024, Papalitatea s-a arătat dispusă la un compromis, oferind Bisericii din Est statutul de „universală în sfera sa”. Însă împăratul bizantin a respins propunerea. Cu toate acestea, contextul instabil din Italia (atacurile normanzilor) a forțat Bizanțul să încheie o alianță temporară cu Roma în 1052–1053, chiar înainte de marea ruptură.
Sinodul de la Ferrara-Florența: unirea semnată, niciodată trăită
Între 1438–1439, la Sinodul de la Ferrara și Florența, reprezentanții Bisericilor Latină și Greacă au ajuns la un acord formal de unire. Din păcate, acest gest a fost pur diplomatic, neînsoțit de voința reală a clerului sau credincioșilor. Acordul a fost respins rapid de majoritatea ortodocșilor și a rămas doar o notă de subsol într-o istorie a eșecurilor.
Astăzi, Patriarhul Constantinopolului este considerat „primus inter pares” – primul între egali – de celelalte Biserici ortodoxe, un titlu simbolic, dar lipsit de autoritate reală asupra acestora.
Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor – o inițiativă ecumenică frumoasă în idee
Într-un efort de a repara simbolic ruptura istorică, creștinii din întreaga lume celebrează anual Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor. În 2025, aceasta s-a desfășurat între 17–26 ianuarie, sub tema inspirată din Evanghelia după Ioan: „Crezi tu aceasta?”
Scopul principal este reunirea în rugăciune a tuturor denominațiunilor – ortodocși, catolici, protestanți, armeni, anglicani și evanghelici – într-un gest de speranță, dialog și caritate comună. În biserici din toată lumea (inclusiv în România), au fost organizate lecturi din Vechiul și Noul Testament, concerte de muzică sacră și întâlniri ecumenice.
Unde lipsește unitatea: absențe inexplicabile în Arhiepiscopia Romanului și Bacăului
Paradoxal, tocmai în România – o țară cu tradiție creștină profundă – aceste manifestări ecumenice lipsesc în unele regiuni. În Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, de câțiva ani nu se mai organizează astfel de evenimente, iar tăcerea e totală. Nicio explicație oficială nu a fost oferită, deși inițiatorul local al acestui demers, părintele Mihăiță Popovici, este activ în comunitate prin Asociația Iubire și Speranță.
Asociația funcționează chiar în spațiul oferit de măicuțele catolice, care găzduiesc și sprijină zilnic peste 40 de copii din medii defavorizate, oferindu-le o masă caldă și sprijin educațional.
Unitatea în rugăciune lipsește, dar colaborarea filantropică merge mai departe – o ironie dureroasă care arată că, atunci când e vorba de ajutor real, nu dogma, ci iubirea creștină își spune cuvântul.
Poate că nu e prea târziu pentru unitate
Săptămâna Mare este, înainte de toate, o chemare la smerenie și reconciliere. Istoria ne-a învățat cât de ușor se poate rupe legătura atunci când mândria și politica pătrund în altar. Poate că e timpul să ne întrebăm – fără reproș, dar cu sinceritate:
Cum putem construi, astăzi, punți de încredere și dialog între biserici, pentru ca Hristos cel înviat să nu mai fie văzut prin oglinzi sparte, ci într-o lumină comună?
Flora ORDEAN
Camelia VARVARA
