Neîncrederea, dezinformarea și paradoxurile unei țări unde oportunitățile sunt refuzate cu entuziasm
Există ceva simptomatic în faptul că Sibiu, orașul elegant al tranziției bine lustruite, a dat nu doar un președinte, ci și primul președinte demisionar al României. Klaus Iohannis, simbolul autoproclamat al „României lucrului bine făcut”, și-a încheiat ultimul mandat într-un stil perfect congruent cu sloganul său: într-o liniște aproape glacială, ca o tăcere prelungită, asumată până la nivelul unei congelări indiferente a dialogului real cu cetățenii.
Este, așadar, greu de ignorat ironia situației în care locatarii unui bloc de pe strada Uzinei din același Sibiu au refuzat să participe la un program de reabilitare termică finanțat integral prin fonduri europene, de teamă să nu-și piardă, nici mai mult, nici mai puțin decât dreptul de proprietate asupra… pereților exteriori. Într-un oraș cu ambiții europene declarate, cu fațade bine restaurate și piste de biciclete întinse ca o promisiune a modernității, neîncrederea în însăși sursa progresului a devenit un spectacol cotidian.
„România lucrului bine făcut” în versiunea PNRR: ceva dubios, probabil un împrumut
Pe grupul de WhatsApp al locatarilor, lucrurile au luat o turnură spectaculoasă. Unii au început să susțină că fondurile europene nu sunt nerambursabile, ci o capcană mascată, o datorie pe termen lung pe care o vor plăti ulterior din buzunar. O altă vecină, evident îngrijorată, a ridicat problema fațadei clădirii: „Trebuie să știm care este avantajul nostru, ca să nu ne trezim că au și ei cotă parte din proprietățile noastre.”
Această logică aparent absurdă—și totuși atât de familiară—reprezintă esența paranoiei urbane moderne. Într-un spațiu în care autoritățile au pierdut de mult competiția pentru încrederea cetățeanului, orice inițiativă este automat suspectă. Fonduri europene? Sigur vor ceva în schimb. Renovare termică? Probabil ne iau pereții. Până la urmă, cine mai dă ceva gratis?
Ce-i drept, suspiciunea vine și pe fond justificat
De ce n-ar fi locatarii suspicioși? Trăim într-o țară în care știrile despre fraude cu fonduri europene sunt la ordinea zilei, unde proiectele începute cu entuziasm se termină, de regulă, cu un comunicat de presă în care se explică de ce s-a ratat termenul limită. În acest climat de incertitudine perpetuă, oamenii preferă să refuze și avantajele evidente, doar ca să nu fie „păcăliți”.
Poate că locatarii blocului au citit și ei despre proiecte de modernizare care au început cu promisiuni mărețe și s-au terminat cu… nimic. Sau poate, în lipsa unei comunicări oneste și transparente, au făcut ceea ce fac cei mai mulți români când nu înțeleg pe deplin o situație: au ales să nu riște.
Sibiu: între fațada perfectă și realitatea fisurată
Ironia este că acest oraș a fost, timp de ani buni, modelul perfect al „modernizării occidentale”. De aici a plecat simbolul „lucrului bine făcut”, însă, la final, ne-a rămas o întrebare: ce s-a făcut, de fapt? În ultimul său mandat, Klaus Iohannis a dus absența dialogului cu cetățenii la un nivel superior—nu doar că n-a mai răspuns, dar nici măcar nu s-a mai obosit să lase întrebări deschise.
Este, probabil, același stil de dialog înghețat care îi face acum pe locatarii unui bloc să refuze un proiect menit să le aducă beneficii directe. Neîncrederea este tot un dialog, doar că unul purtat exclusiv pe interior—o conversație cu temerile și frustrările acumulate, fără vreo legătură reală cu ce li se oferă în exterior.
De la reabilitare la stagnare
Blocul de pe strada Uzinei va rămâne probabil așa cum este acum: o clădire cu un potențial de modernizare risipit din cauza unui amestec de suspiciuni, frici și zvonuri prost gestionate. Când ai fost păcălit de prea multe ori, preferi să nu mai ieși din casă, chiar și atunci când ți se oferă un bilet gratuit spre mai bine. Și cine poate condamna complet această prudență exagerată?
România va continua să rateze oportunități importante dacă nu reușește să restabilească un minim de dialog real între autorități și cetățeni. Până atunci, fiecare refuz va fi o nouă ilustrare a „lucrului bine nefăcut”.
Sibiu, orașul fațadelor perfecte, ne oferă, din nou, o lecție: nu contează cât de strălucitor arată exteriorul dacă, în interior, totul rămâne înghețat în neîncredere.
