Există două Românii. Poate mai multe. Sigur însă există una care se zbate într-un borcan cu formol, strângând la piept patalamale prăfuite și bătându-se pe titluri goale, și alta care își croiește drum prin lume cu forța talentului.
Prima e România mediocrității solemne, a bastioanelor culturale care dau din cap a dezaprobare, a voturilor negative și a marilor spirite care nu se ridică, ci doar împiedică. A doua e România care câștigă Ursul de Argint, care urcă pe listele International Booker Prize, care nu cere voie și nici nu întreabă dacă are voie.
Când Mircea Cărtărescu e favoritul criticilor la Booker Prize și „Solenoid” devine unul dintre cele mai discutate romane ale anului, Academia Română dă un verdict înțelept: „E un bun scriitor, dar nu e la nivelul nostru.” Sigur că nu e. E mult prea sus.
Când Radu Jude câștigă Ursul de Argint la Berlinală cu un film filmat pe un telefon, ridicând cinema-ul românesc acolo unde ar trebui să fie, intelectualii de serviciu din România încep să ofteze: „E talentat, dar nu are solemnitate.” E adevărat, nu are solemnitatea moartă a unei instituții care își trăiește gloria într-o lume paralelă.
În timp ce România care contează câștigă, România care se auto-proclamă autoritatea supremă în materie de cultură își face treaba cu seriozitate: refuză, descalifică, ridică din umeri. Cu atâția umeri ridicați direct către urechi, e surprinzător că se mai pot ține în scaune.
Asta e vestea proastă: România nu-i mai întreabă. România care creează nu cere aprobarea nimănui. Cărtărescu nu are nevoie de voturile academicienilor, pentru că e citit și premiat de cei care chiar contează. Jude nu trebuie să respecte dogmele cinematografiei moarte, pentru că lumea îl aplaudă tocmai pentru că le sfidează.
Nu, România valorii nu mai stă la coadă pentru validare internă. România adevărată e deja acolo unde trebuie să fie: pe scenele mari, pe listele importante, în conștiința lumii. Și asta doare cel mai tare: faptul că nu are nevoie de nimeni să-i dea voie să fie mare.
Pentru că România care contează nu cere permisiune. Pur și simplu există. Și câștigă.
