Masacrul de la Fântâna Albă, 85 de ani: mii de români uciși la frontieră pentru că voiau să ajungă acasă
Cu cruci în față, cu tricolor și năframe albe ridicate spre cer, mii de români din nordul Bucovinei au pornit pe 1 aprilie 1941 spre granița cu România. Mulți nu s-au mai întors. Grănicerii sovietici i-au așteptat în Poiana Camencei și au deschis focul fără avertisment real. Astăzi se împlinesc 85 de ani de la unul dintre cele mai crunte masacre din istoria neamului românesc.
Numărul exact al victimelor de la Fântâna Albă nu este cunoscut nici în 2026. Autoritățile sovietice au consemnat cifre minimale, dar mărturiile supraviețuitorilor și cercetările ulterioare vorbesc despre o tragedie de proporții incomparabil mai mari.
„Noi vrem Patria noastră românească și Biserica noastră strămoșească”
În dimineața zilei de 1 aprilie 1941, oameni din Cupca, Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Carapciu, Iordănești, Ropcea, Mihuceni, Trestiana și din alte sate s-au adunat la Suceveni. Au îngenuncheat în curtea bisericii, s-au rugat împreună, apoi au pornit în coloană spre Hliboca și spre frontieră, cântând cântece patriotice și religioase. Mergeau familii întregi — bătrâni, tineri, femei cu copii în brațe — împinși de teroarea unui regim care le sufoca identitatea, credința și limba.
La Hliboca au cerut să fie lăsați să treacă în România. Au fost refuzați. „Noi vrem Patria noastră românească și Biserica noastră strămoșească”, a rămas formularea care rezumă acea zi, consemnată de Ion Dominte. Coloana și-a continuat drumul. Cineva i-a avertizat că vor fi împușcați dacă merg mai departe. Au mers mai departe.
Masacrul din Poiana Camencei
Masacrul nu a fost o reacție spontană. Mărturiile adunate în volumul Fântâna Albă – Golgota neamului, îngrijit de Alexandrina Cernov, membră de onoare a Academiei Române, arată că unitățile de grăniceri fuseseră concentrate dinainte în zona Poienii Camencei, singurul punct de trecere spre frontieră. O ambuscadă, nu un incident.
Cei din fruntea coloanei — purtătorii crucilor și ai steagurilor — au fost primii secerați de rafale. Panica s-a instalat imediat. Cei care încercau să fugă spre pădure erau urmăriți și împușcați. Răniții strigau după ajutor. Supraviețuitorii nu îndrăzneau să-și lase părinții și frații căzuți pe câmp. O supraviețuitoare povestea că oamenii ridicau năframe albe ca semn că nu sunt înarmați. Nimeni nu a ținut seama.
„Eram și eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei”, scrie martorul direct Vasile Ilica. „Drumul de la 1 aprilie 1941 a fost, pentru mulți, fără întoarcere.”
Deportările au continuat după masacru
Ziua de 1 aprilie 1941 nu a marcat sfârșitul terorii, ci doar apogeul ei. Au urmat arestări, anchete, deportări și condamnări — pentru „instigatori”, pentru simpli participanți, sau doar pentru că aveau rude în România. Unii supraviețuitori ai masacrului au fost ridicați ulterior din casele lor și trimiși în Siberia.
O rană transmisă din generație în generație
În România, ziua de 1 aprilie este, din 2011, Zi Națională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor, deportărilor și represiunii sovietice din nordul Bucovinei, Ținutul Herța și Basarabia.
La 85 de ani de la masacru, numărul exact al morților rămâne necunoscut. Arhivele sovietice nu spun tot adevărul. Îl spun, în schimb, mărturiile celor care au supraviețuit și au ales să nu tacă.
