Cu o carieră solidă în intelligence, securitate informațională și comunicare strategică, autorul — analist și formator — vine din zona dură a expertizei în apărare. Doctor în Științe Militare, cu o teză axată pe riscurile din spațiul cibernetic, a petrecut peste 20 de ani în structurile Ministerului Apărării Naționale. În prezent, predă la Universitatea din București, unde formează noi generații în managementul informației.
Articolul oferă o analiză politică a peisajului electoral românesc în pragul alegerilor din 2025, cu accent pe transformările ideologice ale principalelor partide și pe mecanismele de conservare a unui sistem democratic doar în aparență funcțional. De la derivarea PSD către un populism mimetic de inspirație trumpistă, la vidul doctrinar al PNL și până la instrumentalizarea opoziției radicale într-un rol de supapă simbolică, textul propune o radiografie lucidă a unui sistem care mimează pluralismul, dar conservă stagnarea.
Sub titlul „Despre ideologia politică: de la tranziție la travesti”, autorul investighează mecanismele de simulare democratică, efectele manipulării prin sondaje și tăcere instituțională, precum și opțiunile – tot mai restrânse – ale unui alegător lucid, prins între resemnare și angajament civic. Este, în fond, o reflecție critică asupra vidului de sens care amenință democrația formală, tot mai aproape de a deveni irelevantă pentru propriii cetățeni. O reflecție dură, dar necesară, despre golirea de sens a democrației formale în România de azi.
Introducere: unde ne aflăm în peisajul politic
De mai bine de trei decenii, politica românească oscilează între promisiuni reformiste și reflexe conservatoare, între retorici democratice și practici autoritare, între mimarea pluralismului și consolidarea unui monopol al supraviețuirii instituționalizate. În acest context prelungit de tranziție, ideologiile au fost, adesea, mai degrabă un decor decât un fundament real al acțiunii politice. Totuși, ceea ce trăim în prezent nu mai este doar ambiguitate doctrinară sau eclecticism strategic. Este o metamorfoză profundă, în care granițele dintre stânga și dreapta, dintre pro-europenism și suveranism, dintre moderație și radicalism au devenit atât de fluide, încât orice reper coerent riscă să fie dizolvat în zgomotul de fond al marketingului politic.
Alegerile din 2024–2025 – locale, parlamentare și prezidențiale – au loc într-un climat de aparentă stabilitate instituțională, dar de profundă confuzie ideologică și polarizare latentă. Alianța de guvernare PSD-PNL-UDMR, sprijinită de grupul minorităților, se prezintă ca un bastion al echilibrului și al continuității europene. În realitate, însă, această construcție este mai curând un pact de neagresiune între unele structuri de putere, decât o coaliție în jurul unor valori și obiective comune. În paralel, opoziția parlamentară este fragmentată, iar partidele antisistem, în special AUR și SOS, capitalizează electoral pe fondul frustrării și al lipsei de reprezentare autentică.
Pe acest fundal, devine necesară o radiografie lucidă a scenei politice actuale, care să depășească aparențele electorale și să investigheze mecanismele prin care populismul, mimetismul ideologic și strategiile de simulare democratică au devenit norma. Cazul derivării PSD spre un discurs de inspirație trumpistă – analizat recent în articolul „Trumpismul, ultimul refugiu al PSD-istului” – este simptomatic pentru o tendință mai largă: transformarea partidelor mainstream în vehicule de conservare a puterii prin reciclarea retoricilor iliberale. Totodată, posibila relansare a unui lider precum Crin Antonescu în postura de „candidat de consens” al alianței de guvernare confirmă preferința sistemului pentru figuri previzibile, inofensive ideologic, dar compatibile cu cerințele unei democrații cosmetizate.
Articolul de față propune o analiză structurat argumentativă a acestor dinamici, urmărind nu doar conturarea unui diagnostic politic, ci și identificarea semnelor prin care democrația românească riscă să fie substituită cu o formă de guvernare simulată, în care pluralismul este mimat, alegerile sunt anticipate în laboratoare sociologice, iar alegătorul este redus la o piesă mută într-un joc cu miză controlată.
PSD și Trumpismul de Dâmbovița: de la stânga socială la populismul mimetic
PSD, moștenitorul unui filon ideologic de stânga moderată, construit inițial pe ideea protecției sociale și a reprezentării „clasei muncitoare”, traversează în ultimii ani un proces de reconversie ideologică despre care se poate spune că nu este nici asumat, nici coerent, dar profund semnificativ. În absența unei reflecții doctrinare autentice și sub presiunea unui electorat tot mai eterogen, PSD a început să împrumute teme, reflexe și mecanisme de mobilizare specifice populismului de tip trumpist, fără însă a articula o platformă politică cu adevărat nouă.
Această deriva ideologică este vizibilă nu doar în retorică, ci și în poziționările oficiale ale unor lideri ai partidului, în modul de raportare la instituțiile statului, la mass-media și, mai ales, la ideea de „elită” ca inamic simbolic. Discursul clasic al social-democrației – centrat pe echitate socială, redistribuire și coeziune – este înlocuit treptat de o retorică anti-elitistă vulgarizată, în care intelectualii, ONG-urile, presa independentă și instituțiile europene devin ținte recurente, acuzate de dispreț față de „poporul real”.
Această strategie nu este specifică doar PSD-ului românesc. Este o adaptare regională a unui model deja testat în alte state central-europene – în special în Ungaria și Polonia –, în care partidele „conservatoare” sau „sociale” au integrat în discursul lor o formă de suveranism emoțional, combinat cu o suspiciune față de Occident, o respingere a multiculturalismului și apeluri la valorile tradiționale. În România, acest model a fost importat fără profunzime doctrinară, dar cu eficiență electorală – mai ales în rândul unui electorat rural sau post-industrial care se simte abandonat de modernizarea accelerată și de narativele globaliste.
Paradoxal, această adoptare a elementelor de discurs trumpist nu reprezintă o opțiune ideologică clară, ci o soluție de avarie, un instrument de mobilizare afectivă în lipsa unor politici publice coerente sau a unei viziuni economice reale. Este o „copie fără conținut”, în care populismul nu este utilizat pentru a reforma instituțiile în numele poporului, ci pentru a conserva structurile de putere în numele unei identități naționale difuze. Este, altfel spus, trumpismul ca tehnologie politică, nu ca viziune.
Mai grav, această mutație discursivă vine în contextul unei alianțe de guvernare care se revendică drept pro-europeană și moderată, ceea ce produce o disonanță cognitivă greu de ignorat: cum poate coexista o retorică naționalistă și anti-occidentală cu un angajament formal față de valorile europene, ale statului de drept și ale pluralismului? Răspunsul este simplu: nu coexistă, ci se anulează reciproc într-un joc de aparențe, menit să satisfacă simultan Bruxelles-ul și electoratul local, într-un echilibru cinic între imagine și realitate.
În această logică, PSD nu se reinventează, ci se camuflează. Devine, pe rând, social-democrat în discurs european, conservator în teritoriu, populist în campanie și tehnocrat în guvernare. Este, din ce în ce mai clar, un partid al adaptării, nu al convingerilor; al strategiilor și nu al ideologiilor. Iar, această plasticitate discursivă, departe de a fi un semn de pragmatism, devine simptomul unui vid identitar cu potențial destabilizator pe termen lung.
PNL și moartea liberalismului: guvernare fără vocație, supraviețuire fără orizont
Dacă transformarea PSD într-o formațiune populistă de tip mimetic este un simptom al adaptării strategice, în cazul PNL, regresul ideologic este mai profund și mai îngrijorător. PNL nu doar că a abandonat, în mod sistematic, valorile liberalismului clasic, dar a devenit, în ultimii ani, un partid de administrație fără convingeri, fără busolă ideologică și fără lideri autentici. Această metamorfoză nu s-a produs brusc, ci ca rezultat al unei serii de compromisuri asumate cu seninătate în numele „stabilității guvernării”.
Originar, o formațiune de dreapta moderată care își revendica apartenența la familia liberală europeană, PNL s-a distanțat treptat de principiile care ar fi trebuit să-i structureze viziunea: libertatea economică, statul de drept, susținerea inițiativei private, pluralismul de opinie și echilibrul instituțional. În locul acestora, partidul a adoptat o logică pur administrativă a guvernării, în care deciziile nu mai sunt ghidate de valori, ci de necesitatea de a menține echilibrul în coaliția de putere.
Simptomul cel mai clar al acestei derivații a fost acceptarea unei alianțe de guvernare cu PSD, partid aflat la polul opus al spectrului ideologic tradițional. Inițial, această coaliție a fost prezentată ca un „compromis de necesitate” în fața crizelor succesive (sanitară, economică, energetică). Însă, în absența unui orizont reformist, această colaborare a degenerat într-o formă de simbioză politică în care diferențele dintre cele două partide au devenit tot mai greu de identificat. Astăzi, PNL funcționează mai degrabă ca o extensie a aparatului de guvernare decât ca o entitate politică autonomă și cu o viziune distinctă asupra societății.
Mai grav, retragerea PNL din spațiul dezbaterii ideologice a lăsat un gol periculos în zona reprezentării dreptei democratice. Partidul a devenit o platformă pentru funcționari, nu pentru reformatori, o structură de repartizare a funcțiilor, nu de promovare a ideilor. În lipsa unor lideri cu autoritate morală sau intelectuală, discursul public al PNL este adesea tehnic, defensiv și lipsit de viziune. Mai mult decât atât, partidul a eșuat să răspundă provocărilor majore ale societății contemporane – criza educației, digitalizarea administrației, tranziția energetică, politicile fiscale sau reforma justiției – preferând un conservatorism birocratic, inofensiv, dar steril.
Această regresie ideologică este agravată de o strategie de comunicare tot mai evident centrată pe personalizarea puterii și delegitimarea contestării. Orice critică internă este privită ca trădare, orice apel la coerență doctrinară este întâmpinat cu suspiciune, iar orice tentativă de reformă este amânată în numele „responsabilității guvernării”. În loc să joace rolul de contragreutate instituțională în alianța cu PSD, PNL a ales confortul tăcerii și al docilității, consolidând o imagine de partid obedient, lipsit de coloană vertebrală și redus la funcția de tampon între elitele administrative și baza electorală.
În acest sens, moartea liberalismului în interiorul PNL nu este doar o constatare retorică, ci o realitate politică cu implicații majore: fără o dreaptă democratică activă, pluralismul politic este compromis, iar alegătorii de centru-dreapta sunt condamnați la absenteism, dispersie sau radicalizare. În lipsa unei oferte politice coerente, spațiul public devine teren fertil pentru demagogie, extremism și simulacre de alternativă.
PNL, așa cum se prezintă astăzi, nu este un partid liberal, ci un vehicul electoral care funcționează prin inerție, între două praguri: cel al puterii și cel al irelevanței. În acest spațiu tot mai îngust, orice revenire la o identitate doctrinară autentică pare improbabilă, dacă nu imposibilă.
Crin Antonescu – candidatul fantomă: simbolul resemnării strategice
Într-o scenă politică dominată de stagnare și confuzie, ideea relansării lui Crin Antonescu ca posibil candidat prezidențial al alianței de guvernare nu este doar o speculație jurnalistică, ci o ipoteză simptomatică pentru starea de oboseală strategică și de vid valoric în care se află actualul establishment. Într-un moment în care România are nevoie de o clarificare a direcției politice și de o ofertă electorală cu adevărat competitivă, reapariția în discursul public a unei figuri retrase, inactivate politic și neimplicată în procesele majore ale ultimului deceniu indică mai degrabă neputința sistemului de a genera figuri relevante, decât o alegere calculată, pe baze doctrinare.
Crin Antonescu, fost lider liberal și figură proeminentă în perioada USL, pare astăzi un simbol al trecutului ambiguizat: un politician care a oscilat între opoziția dură la regimul Băsescu și alianța cu PSD, între discursul reformist și retorica naționalistă soft, între promisiuni instituționale neonorate și retragere bruscă din viața politică. Revenirea sa în prim-plan, fie și la nivel de „sondaj de opinie”, nu este o reconectare la electorat, ci o resuscitare simbolică, menită să umple un gol de reprezentare cu o figură deja validată (și epuizată) în imaginarul colectiv.
Ceea ce face această ipoteză și mai revelatoare este contextul în care ea apare: în absența unui candidat natural, cu profil convingător, cu legitimitate internă și ancorare publică, sistemul politic recurge la un nume neutru, previzibil, lipsit de potențial disruptiv. Alegerea nu este una de viziune, ci una de avarie: Crin Antonescu nu este candidatul cel mai capabil să mobilizeze, ci cel mai puțin probabil să deranjeze. Nu are contencios major cu PSD sau PNL, nu amenință echilibrul coaliției, nu suscită reacții dure din partea actorilor internaționali. Este, din toate punctele de vedere, candidatul ideal pentru un sistem care vrea să rămână identic cu sine.
Dar, această alegere are un preț. Alegerea unui „candidat-fantomă” – fără anvergură publică actuală, fără proiect politic articulat, fără legătură cu marile teme ale societății contemporane – semnalează retragerea completă a politicii din câmpul dezbaterii reale. Într-un climat electoral deja viciat de apatie și neîncredere, un asemenea profil nu poate genera entuziasm civic, ci cel mult resemnare funcțională. Alegătorul nu este chemat să aleagă un proiect de societate, ci să confirme o soluție de conservare.
Mai mult, reactivarea unei figuri politice din trecutul recent al coabitării PSD-PNL trimite un mesaj clar: România nu își propune o alternanță reală de putere, ci o permutare de decor. Un președinte nou, dar din aceeași matrice; o față familiară, dar fără răspundere pentru prezent; un echilibru formal, dar fără conținut democratic autentic.
Astfel, candidatul Crin Antonescu nu va reprezenta o opțiune politică în sensul clasic al termenului, ci o soluție de întreținere a iluziei de normalitate, o revenire fantomatică într-un joc electoral tot mai lipsit de miză reală, dar perfect calibrat pentru un sistem care preferă stagnarea în locul riscului; consensul inert în locul competiției ideatice.
Sondaje, tăcere și gestionarea percepției: între stagnare și regie electorală
În orice democrație matură, sondajele de opinie reprezintă un instrument util pentru înțelegerea evoluției opțiunilor electorale, pentru calibrarea campaniilor și pentru consolidarea transparenței în procesul electoral. În România, însă, sondajele au devenit, în ultimele cicluri electorale, un instrument strategic de gestionare a percepției colective, un mecanism de stabilizare artificială a unei ierarhii politice din ce în ce mai contestate, în tăcere.
Datele prezentate recent de HotNews, conform cărora cel puțin cinci sondaje converg spre același clasament electoral – cu PSD și PNL dominate de aceleași figuri, urmate de AUR și o opoziție fragmentată – ridică întrebări legitime cu privire la autenticitatea dinamicii politice reflectate. Desigur, nu putem ignora faptul că aceste partide beneficiază de infrastructură, resurse, expunere mediatică și rețele de influență consolidate. Dar, nici nu putem accepta, fără spirit critic, ideea că societatea românească a devenit brusc imobilă, imună la crizele sistemice, lipsită de energie reformistă sau de alternative politice.
Impresia generală de stagnare indusă de aceste sondaje creează un efect de auto-confirmare electorală: dacă nimic nu se schimbă în sondaje, atunci nimic nu mai poate fi schimbat în realitate. Acest mecanism are un impact demobilizator asupra electoratului activ, în special asupra segmentelor educate, urbane și tinere, care ajung să se simtă excluse din logica reprezentării. În consecință, absenteismul devine o formă de protest tăcut, dar sistemic funcțional pentru status quo.
Un alt element îngrijorător este lipsa de transparență cu privire la finanțarea, metodologia și scopul acestor sondaje. În lipsa unei dezbateri reale privind pluralismul surselor de măsurare a opiniei publice și a unei reglementări stricte, sondajele pot fi instrumentalizate politic, fie pentru a lansa candidaturi „testate”, fie pentru a închide prematur orice discuție despre alternative reale.
Mai subtil, dar nu mai puțin relevant, este rolul tăcerii în această ecuație: mass-media mainstream, în bună parte aliniată economic și ideologic cu partidele mari, evită să chestioneze natura stagnantă a peisajului electoral, să ridice întrebări despre manipularea percepției sau să dea voce unor actori politici emergenți. În acest mod, opinia publică este ținută într-o stare de expectativă difuză, într-un prezent continuu în care viitorul pare deja regizat, iar trecutul reciclat strategic.
Această formă de management al stagnării prin sondaje nu este un accident, ci este o parte a unei arhitecturi deliberate de conservare a echilibrului politic existent, prin inducerea unei forme de fatalism democratic. Astfel, se creează impresia că toate opțiunile au fost epuizate, că toate candidaturile posibile au fost deja testate, că niciun lider nou nu se poate impune. În acest decor, alegerile devin un exercițiu de confirmare a unei ierarhii prestabilite și nu o competiție reală de idei, proiecte și viziuni.
În concluzie, sondajele actuale nu mai reflectă doar intenții de vot, ci devin actori politici în sine, cu putere performativă asupra realității electorale; în loc să ne arate cum gândesc cetățenii, ele ne spun ce „ar trebui” să gândească votanții despre candidați. Iar, când percepția devine mai importantă decât opțiunea reală, democrația însăși intră într-un regim de simulare controlată.
Băsescu și fantoma instabilității: „problema americană” și insinuarea haosului
Într-un climat politic deja tensionat de stagnare instituțională, confuzie ideologică și erodare a încrederii publice, apariția în spațiul public a unor afirmații grave, venite din partea unui fost președinte al României, ar fi trebuit să declanșeze un proces de clarificare și reflecție la nivelul elitelor politice și al societății. Declarația lui Traian Băsescu, conform căreia „SUA au o singură problemă în relația cu România”, iar această problemă ar pune sub semnul întrebării anularea alegerilor din noiembrie, este una de o gravitate excepțională – nu prin conținutul explicit, ci prin mecanismul de insinuare pe care îl declanșează.
Afirmația este plasată într-un spațiu ambiguu, între observație geopolitică și avertisment profetic. Ea nu conține o acuzație formală, dar nici nu poate fi interpretată ca simplă speculație. În esență, mesajul este unul dublu: pe de o parte, se induce ideea unei rupturi sau tensiuni majore între România și partenerul său strategic esențial; pe de altă parte, se deschide un câmp speculativ cu privire la legitimitatea alegerilor democratice într-un stat membru al Uniunii Europene și al NATO.
Această dublă insinuare are efecte destabilizatoare, contribuind la delegitimarea procesului electoral înainte de începerea campaniei, punând sub semnul întrebării nu doar corectitudinea administrativă a alegerilor, ci și suveranitatea decizională a statului. Într-un context în care încrederea în instituții este deja fragilă, astfel de mesaje pot alimenta suspiciuni, teorii conspiraționiste și chiar rezerve față de apartenența euroatlantică a României – cu consecințe greu de cuantificat pe termen lung.
Mai grav este faptul că aceste afirmații nu au fost urmate de nicio cerere publică de clarificare din partea principalilor actori politici, nici de o reacție fermă a autorităților instituționale sau diplomatice. Tăcerea este, în acest caz, nu doar suspectă, ci complice. Ea validează, prin pasivitate, o formă de normalizare a discursului destabilizator, în care lideri ai trecutului pot proiecta umbre asupra prezentului fără a fi confruntați cu responsabilitatea afirmațiilor lor.
Dincolo de conținutul propriu-zis al declarației, mecanismul retoric utilizat este specific formelor moderne de dezinformare politică: se enunță o „problemă” nedefinită, se insinuează existența unei crize de natură geopolitică și se plasează responsabilitatea în afara cadrului democratic. În această cheie, mesajul lui Traian Băsescu poate fi interpretat ca o formă sofisticată de intoxicare discursivă, menită să submineze încrederea în ordinea constituțională, fără a oferi alternative sau soluții.
Pe fond, asemenea intervenții sugerează existența unui curent tot mai vizibil în rândul fostelor elite politice – acela de a discredita democrația reprezentativă în numele unor realități „de culise”, inaccesibile opiniei publice, dar presupus decisive. Este o formă de reactivare a mitologiei „statului paralel”, de această dată cu tentă geopolitică, care funcționează ca instrument de control simbolic asupra spațiului public. Or, într-o democrație funcțională, în care regulile jocului politic sunt clare și respectate, astfel de mesaje nu doar că sunt inacceptabile, ci presupun mecanisme instituționale de reacție și delimitare fermă.
În lipsa acestora, România riscă să alunece, nu formal, ci gradual, într-o zonă gri a discursului democratic, în care granița dintre opinie și manipulare, între avertisment și diversiune, devine imposibil de trasat. Iar, când însăși ideea de alegeri libere și corecte este pusă sub semnul întrebării de către cei care ar fi trebuit să o apere, pericolul nu vine din afara democrației, ci din interiorul ei.
AUR, SOS și populismul util: opoziția ca decor, extrema ca supapă
Într-un sistem politic în care partidele de guvernare funcționează mai degrabă ca administratori ai unui echilibru autoreferențial decât ca vectori ai unei viziuni de societate, opoziția devine, în mod paradoxal, nu un factor de alternativă, ci o componentă regizată a echilibrului general. În această arhitectură, formațiuni precum AUR și SOS România joacă un rol esențial: cel de supapă simbolică pentru nemulțumirea difuză, dar fără capacitate reală de preluare a puterii sau de generare a unui proiect coerent de guvernare.
Ascensiunea AUR în ultimii ani a fost interpretată, pe bună dreptate, ca simptom al unei rupturi profunde între societate și clasa politică tradițională. Într-un spațiu public marcat de cinism, stagnare și deficite de reprezentare, un partid antisistem, cu un discurs naționalist, conservator și adesea conspiraționist, reușește să mobilizeze segmente ignorate sau alienate ale electoratului: tineri deziluzionați, populație rurală marginalizată, diaspora frustrată, electoratul anti-vaccin și anti-globalizare.
Însă, odată ajuns în Parlament și în centrul atenției mediatice, AUR nu a evoluat în direcția unei profesionalizări politice sau a unei consolidări doctrinare. Dimpotrivă, și-a radicalizat discursul, a cultivat un tip de opoziție teatrală, marcată de gesturi simbolice (proteste în plen, atacuri directe la adresa presei, promovarea teoriilor conspiraționiste), dar fără nicio capacitate reală de formulare a unei alternative guvernamentale sustenabile. În acest sens, AUR devine o formă de opoziție de decor, menită să alimenteze spaimele electoratului moderat și să justifice, prin contrast, „raționalitatea” guvernării PSD-PNL.
Partide precum SOS România – desprinse direct din acest filon radical și oportunist – accentuează această logică a fragmentării și derizoriului. În lipsa unei infrastructuri solide, a unei baze ideologice coerente sau a unei strategii de acțiune civică, astfel de formațiuni funcționează ca megafon al nemulțumirii brute, dar fără nicio responsabilitate politică reală. Ele exprimă, dar nu propun; scandalizează, dar nu construiesc.
Într-o lectură cinică, dar realistă, AUR și sateliții săi îndeplinesc o funcție sistemică indirectă: polarizează discursul public, canalizează frustrările către direcții previzibile, dramatizează artificial climatul electoral și creează impresia de pluralism. În realitate, tocmai această polarizare permite alianței de guvernare să se prezinte drept „soluție de echilibru”, între extremismul antisistem și haosul instabilității.
Această dinamică este întreținută și de o parte a mass-mediei, care – fie prin afinități ideologice, fie prin raționamente de audiență – oferă o expunere disproporționată partidelor radicale, contribuind astfel la normalizarea unui discurs iliberal, resentimentar și adesea anti-democratic. În lipsa unor filtre etice și a unui jurnalism politic responsabil, spectacolul populismului devine principalul conținut electoral oferit publicului.
Este esențial să înțelegem că populismul radical, așa cum este practicat de AUR și partidele conexe, nu reprezintă o soluție antisistem reală, ci doar o deturnare a energiilor de revoltă către o zonă controlabilă și sterilă, în care conflictul politic este redus la gesticulație, iar ideologia este înlocuită cu impulsuri primitive.
În acest peisaj, opoziția autentică – cea care ar trebui să vină cu proiecte alternative, să conteste mecanismele de capturare instituțională, să propună noi contracte sociale – este practic inexistentă sau marginalizată. Iar, în absența ei, populismul rămâne util nu ca soluție, ci ca instrument de menținere a ordinii prin frică și caricaturizare a schimbării.
Alegătorul lucid: între resemnare, protest și reconstrucție
În fața unui peisaj politic marcat de mimetism ideologic, stagnare instituțională și populism regizat, se impune o întrebare fundamentală: ce mai poate face un alegător lucid, informat și atașat valorilor democratice? Ce opțiuni reale are un cetățean care refuză să se lase prins în falsa alegere dintre administrarea inertă a puterii și gesticulația antisistem? Răspunsul, departe de a fi confortabil, este unul ce presupune maturitate politică, discernământ critic și, mai ales, un efort de reconstrucție civică.
În primul rând, alegătorul lucid se confruntă cu o dilemă structurală: fie acceptă votul rațional pentru „răul cel mai mic”, perpetuând însă o ordine politică în derivă, fie adoptă o poziție de refuz – boicotând alegerile, votând nul sau retrăgându-se în pasivitate civică – cu riscul de a lăsa spațiul public în mâinile celor dispuși să-l ocupe agresiv și fără scrupule. Ambele opțiuni, deși aparent raționale, comportă capcane. Votul pentru „răul cel mai mic” poate deveni, în timp, o formă de complicitate resemnată, în care criteriul pragmatic eclipsează orice exigență morală sau doctrinară. În același timp, retragerea din participare slăbește tocmai segmentul critic al societății, oferind o cale liberă radicalismului vocal și structurilor de control politic.
A treia opțiune – cea mai dificilă, dar poate și singura viabilă pe termen lung – este implicarea activă în reconstrucția unui spațiu civic plural, coerent și responsabil, capabil să genereze alternative reale. Aceasta nu presupune neapărat intrarea în politică de partid, dar implică un angajament conștient față de ideea de cetățenie ca responsabilitate: susținerea inițiativelor civice, monitorizarea puterii, cultivarea gândirii critice, consolidarea unor rețele independente de informare și educație democratică.
Această opțiune presupune, însă, și o reevaluare profundă a modului în care înțelegem reprezentarea politică. Alegătorul lucid trebuie să depășească logica binară a alegerii între „putere” și „opoziție” și să înceapă să evalueze partidele, candidații și programele prin prisma coerenței valorice, a onestității intelectuale, a capacității instituționale și a deschiderii față de dialogul critic. În lipsa unor astfel de criterii, democrația riscă să rămână captivă în bucle de simulare și înlocuire, fără progres real.
Este nevoie, de asemenea, de reformularea discursului democratic într-un limbaj care să redevină inteligibil și credibil pentru cetățeanul obișnuit. Prea adesea, vocile raționale ale societății civile sau ale opoziției fragmentate rămân blocate într-un limbaj tehnocrat, auto-referențial, rupt de realitățile sociale și de suferințele legitime ale unei părți considerabile din populație. Adevăratul pariu al reconstrucției democratice nu este doar politic, ci cultural: reconstituirea unui vocabular comun, care să poată articula justiția socială, libertatea individuală și responsabilitatea instituțională în același timp.
În fine, alegătorul lucid trebuie să accepte că democrația nu oferă certitudini imediate, ci oportunități de construcție pe termen lung. Nu există garanția succesului, dar există riscul sigur al eșecului dacă alegerea este substituită cu lehamitea, iar critica cu sarcasmul paralizant. Într-o epocă a farselor ideologice și a populismului cinic, luciditatea este un act de rezistență. Dar, mai mult decât atât, este și începutul unei reconstrucții necesare.
Concluzii
Spectacolul continuă, dar timpul s-a scurs. România anului 2025 se află într-un moment critic, dar nu vizibil traumatic. Criza nu mai este una de formă, ci de fond; nu de legitimitate procedurală, ci de sens. Alegerile se organizează, partidele concurează, sondajele circulă, iar mass-media transmite. Dar toate aceste mecanisme funcționează într-un cadru tot mai lipsit de o substanță democratică reală, în care diferențele ideologice s-au estompat, iar alternativa s-a diluat într-o competiție de gesturi simbolice și rotații de figuri politice uzate.
În acest decor, trumpismul importat de PSD, decuplarea PNL de la propriul său ADN liberal, apariția unor candidați-fantomă și instrumentalizarea populismului antisistem nu sunt accidente, ci sunt simptome ale unei strategii mai ample de control al schimbării prin simulare: se mimează opoziția, se regizează diversitatea, se gestionează stagnarea. Iar, în acest proces, alegătorul este chemat să aleagă nu între direcții de dezvoltare, ci între grade diferite de acceptabilitate a status quo-ului.
Însă democrația nu poate funcționa indefinit ca spectacol de suprafață. În absența unui proiect politic articulat, a unei dezbateri reale despre marile teme ale societății – educație, sănătate, justiție, securitate, echitate socială, digitalizare, reformă instituțională – alegerile riscă să devină exerciții de reconfirmare a unei ordini care își conservă doar aparențele.
Timpul nu mai lucrează în favoarea sistemului. Apatia, deconectarea civică și deziluzia vor alimenta, inevitabil, valuri de neîncredere și radicalizare. Iar, într-un context internațional din ce în ce mai volatil, cu presiuni geopolitice în creștere și cu un climat intern tensionat, absența unui contract democratic real între guvernanți și cetățeni devine o vulnerabilitate strategică.
Ceea ce este în joc nu este doar următoarea guvernare sau președinție, ci capacitatea societății românești de a reconstrui sensul democrației, dincolo de formele sale formale. Aceasta presupune luciditate, angajament civic, refuzul resemnării și mai ales curajul de a spune că împăratul e gol – chiar și atunci când decorul e fastuos și aplauzele par unanime.
Spectacolul politic va continua, fără îndoială. Dar dacă nu ieșim din logica decorului și nu regăsim curajul de a gândi și construi alternativ, s-ar putea să descoperim că timpul real al democrației a trecut deja – și că ceea ce trăim nu mai este tranziție, ci post-democrație în stare avansată de conservare.
Despre autor: Cătălin BALOG este analist și formator cu experiență în intelligence, securitate informațională și comunicare strategică. Doctor în Științe Militare, cu o teză dedicată managementului riscurilor de securitate în spațiul cibernetic, a activat timp de peste două decenii în structuri ale Ministerului Apărării Naționale. În prezent, este cadru didactic asociat la Universitatea din București, unde predă cursuri cu tematică de management al informației. În particular, este preocupat de analiza mecanismelor sociale și politice contemporane, cu accent pe relația dintre ideologie, tehnologie și simulare a democrației.
