Pe 27 și 28 martie 2026, Sala Studio „Corneliu-Dan Borcia” a găzduit premiera unui spectacol care nu se uită ușor. DEMENTIA, monodramă scrisă și interpretată de Rareș Pîrlog, este dedicată memoriei actorului Traian Pârlog — dar sămânța poveștii vine din altă parte, mai discretă și poate mai universală: un vecin în vârstă, singur, care dialoga cu fotografii vechi și cu oameni demult dispăruți. O imagine simplă, aproape banală, din care Pîrlog a extras o întrebare despre condiția umană în era supravegherii algoritmice.
Că spectacolul poartă în el, inevitabil, și ceva din firul călăuzitor al unui destin personal — proiectat, cum altfel, pe ecranul de umbre al teatrului — este o altă poveste. Una pe care scena o sugerează fără să o declare. Firul dintre David și autorul său e viu, exact în durerea lui.
Lumea lui David
Personajul se numește David. Un om talentat care a băut — și continuă să își bea — fizic și metaforic, întreaga sa lume. Relațiile personale s-au topit în alcool, familia s-a dispersat, spațiul scenic devine oglinda unei existențe golite de prezențe reale. Jocul lui Pîrlog creează inițial iluzia că mai există cineva în acel apartament — o soție, poate, un copil, cineva care a ascuns sticla de vodcă. Te lămurești pe parcurs, treptat și dureros, că niciun martor al existenței lui David nu se mai află acolo.
Singurătatea lui David are o arhitectură scenică precisă. O parte a spațiului este despărțită printr-un ecran semiopac — un procedeu care trimite la teatrul chinezesc de umbre Pi Ying — pe fundalul căruia trec siluete sau apare imaginea difuză a fiicei sale, Mira (voce: Eva-Maria Pîrlog), care îl evită. Prezența ei e o absență luminoasă și dureroasă în același timp.
Statul care știe că ești singur
Paralel cu această singurătate domestică, spectacolul construiește un al doilea strat, aparent rece și îndepărtat: un stat administrat de o inteligență artificială (voce AI: Iulia-Paula Niculescu) care nu negociază, nu ascultă și nu are milă. De la o amendă fără drept de recurs, la preluarea casei — singurul bun rămas — și, prin extensie logică și înghețată, la viața însăși. Robotul nu oferă dialog, transmite doar decizii.
Cele două linii narative, aparent fără legătură, se întâlnesc într-un punct de o cruzime perfectă: algoritmul știe că David este singur. Cunoaște și înțelege, cu răceală logică, nivelul de singurătate al personajului — și îi oferă, în consecință, variante de extincție: sinuciderea sau zdrobirea succesivă prin pași administrativ-birocratici. Singurătatea devine, astfel, nu doar o stare emoțională, ci un criteriu de eligibilitate pentru dispariție.
Sistemul nu operează cu noțiuni abstracte. Cuantifică. Valoarea unei vieți se măsoară în mănunchiul de oameni care rămâne în jurul ei — cei de care poți avea grijă, cei pentru care poți demonstra că ești un sprijin. Există cineva? întreabă robotul, știind dinainte că răspunsul e nul.
Freud în era algoritmului
Spectacolul se construiește pe o osatură freudiană recognoscibilă: toxicitatea relațiilor de familie, dependența ca formă de autodistrugere și de distrugere a celorlalți, prețul psihic și social al singurătății radicale. Dar Pîrlog nu se oprește la evaluarea clinică. El extinde diagnosticul: dacă psihanaliza propunea că omul se distruge din interior, DEMENTIA sugerează că există acum sisteme externe care completează, eficient și fără remușcări, ceea ce omul a început singur.
Potrivit teoriei dramaturgului simbolist rus Nikolai Evreinov, monodrama este o reprezentare dramatică a ceea ce trece prin mintea individuală — tot ce se petrece pe scenă descrie starea mentală a protagonistului. DEMENTIA folosește tocmai această logică: scena este mintea lui David. Dezordinea, fantasmele, vocile, ecranul-umbră — toate sunt proiecții ale unui interior care se dezintegrează.
Un actor singur împotriva tuturor
Performanța lui Rareș Pîrlog este nucleul și miza acestui spectacol. El trebuie să fie David. Dar și toți cei care l-au părăsit pe David. Trebuie să creeze iluzia unui spațiu locuit, să susțină tensiunea a două linii dramatice distincte și să le aducă împreună fără să piardă nici credibilitatea emoțională, nici ritmul interior. Asta este una dintre țintele spectacolului, un fir tensionat menținut pe un parcurs întreg.
Vocea AI — Iulia-Paula Niculescu — e politicoasă. Imaculat politicoasă. Mincinoasă și fără remușcări, servește unui scop de eliminare cu inflexibilitatea exasperantă a oricărui zid administrativ-birocratic de care dai cu fruntea când încerci să obții ceva, oricând, oriunde. O recunoști imediat. Asta e poate cel mai tulburător lucru din spectacol.
Dacă monodrama propune, de multe ori, actorul ca povestaș, ca voce care poate traversa podurile lumii interioare, Rareș Pîrlog contrazice rutina. Disecă. Cu precizie și fără menajamente, deschide un interior pe care publicul nu ar fi ales să-l vadă dacă ar fi știut de dinainte ce se găsește înăuntru.
DEMENTIA pornește de la un vecin anonim care vorbea cu fotografii și cu martorii dispăruți ai existenței sale. Ajunge, prin arhitectura atent construită a unui singur om pe scenă, la o întrebare despre ce mai înseamnă să fii uman într-o lume care îți măsoară singurătatea și îți facturează existența.
