Duminică, 23 martie 2025. România retrăiește, încă o dată, un scenariu caragialian care pare să nu se sfârșească: Cezar Avrămuță, cunoscut drept „Stegarul Dac”, urcă din nou pe o clădire din centrul Bucureștiului, flutură steagul României și transmite live protestul său „în numele conștiinței naționale”. La fața locului, pompierii, polițiștii și negociatorii au intervenit din nou. Finalul e deja clasic: amendă, ridicare, internare temporară la Psihiatrie.
Avrămuță, fost profesor de matematică, declară în interviuri că are patru facultăți, vorbește ironic, articulat și susține că „protestează altfel decât alții”, pentru că „în România, dacă nu urci pe clădiri, nu te bagă nimeni în seamă”. Recent, l-a susținut deschis pe Călin Georgescu, continuându-și rolul între protest sincer și piesă într-un joc politic complicat.
Stegarul dac și bătălia de la Roman
Numele său s-a legat de campania electorală tensionată din 2012, la Roman, între Elena Udrea și Liviu Brătescu, profesor universitar, cercetător respectat și, pe atunci, un om convins cu greu să intre în lupta electorală. Cei care l-au propulsat spre această bătălie au fost politicieni cu greutate locală: fostul deputat Dorin Ursărescu (președinte PNL Roman), senatorul PSD Ioan Chelaru și regretatul Culiță Tărâță (UNPR).
În plin scandal, „Stegarul Dac” escalada clădirea Palatului Administrativ din Roman. Primarul Laurențiu Dan Leoreanu ieșea public: „Avrămuță e plătit de un partid să provoace scandal. A smuls afișe electorale, a insultat oameni și a încercat să urineze pe scările Primăriei. Romașcanii nu merită asemenea mizerii!”
Avrămuță, în stilul său ironic: „Eu apăr România! Și protestez altfel decât vor unii să le fie comod.”
Dar adevărata dramă a campaniei a fost alta: Liviu Brătescu a câștigat la vot – 13.000 de voturi față de cele 12.000 ale Elenei Udrea. Și totuși, Udrea a ajuns deputat de Roman prin redistribuire, un paradox românesc perfect.
Brătescu a scris, la pagina 304 din volumul său „Pe contrasens cu favorita președintelui”: „Au trecut patru ani de la cea mai mare bătălie politică din viața mea. Aș minți dacă aș spune că mi-a dispărut gustul amar al acestei campanii, dar m-am resemnat. (…) Sentimentul teribil este că multă lume m-a felicitat pentru scorul obținut – 13 mii de voturi față de cele 12 mii ale Elenei Udrea – și totuși ea a ajuns în Parlament. Multă lume nu înțelege această lege electorală care permite ca un om să câștige o competiție și altul să meargă în Parlament.”
Anii au trecut. Udrea, „favorita președintelui” și produsul media care a triumfat atunci, este astăzi în închisoare, condamnată definitiv pentru corupție. Liviu Brătescu, omul onest, a fost dat la o parte de PNL, pentru că „nu aduce voturi”.
Iar Avrămuță… e tot acolo. Pe clădiri, în fața camerelor, într-o piesă în care nimeni nu mai știe cine e actor principal, cine e figurant și cine ține sforile.
Și în tot acest decor absurd, întrebarea cetățeanului turmentat rămâne, parcă mai apăsătoare ca niciodată: „Da’ eu, cu cine votez?”
Și replica polițaiului caragialian, astăzi parcă rostită de noi toți, privind neputincioși: „Curat murdar, coane Fănică!… Să trăiți!”
