De Paște, între emoție și regie mediatică. Este Lumina Sfântă de la Ierusalim un simbol profund sau doar o tradiție recentă transformată în spectacol?
În fiecare an, în Sâmbăta Mare, în jurul orei 19:00, aeroportul Otopeni devine locul unui „miracol logistic”: Lumina Sfântă de la Ierusalim este adusă cu avionul și preluată cu solemnitate de către o delegație a Bisericii Ortodoxe Române. Evenimentul este transmis în direct, comentat, fotografiat.
Dar ce înseamnă, de fapt, acest gest pentru credincioși? Și mai ales — este Lumina Sfântă adusă cu avionul o nevoie spirituală sau o construcție media?
Practica aducerii Luminii de la Ierusalim a început în România la începutul anilor 2000, inspirată de ceremonia din Sâmbăta Mare de la Biserica Sfântului Mormânt.
Flacăra este aprinsă acolo în cadrul unei slujbe speciale și este preluată de reprezentanți ai mai multor Biserici Ortodoxe. În România, această inițiativă a fost bine primită și mediatizată, deși nu are rădăcini în tradiția liturgică locală. Practica este întâlnită și în alte țări ortodoxe: Grecia, Rusia, Bulgaria, Serbia, Georgia, Cipru sau Moldova. În diaspora, Lumina ajunge adesea prin clerici sau credincioși în pelerinaj.
O întrebare reală: Ce facem dacă avionul nu mai vine?
Încă din 2018, părintele Ioan-Florin Florescu, preot ortodox și misionar în diaspora, avertiza asupra riscurilor spirituale ale acestei practici. Într-un articol devenit viral, el formula o întrebare esențială:
„Ce se întâmplă dacă zborul este anulat? Cum ar fi să auzim la știri: Lumina lui Iisus a avut o întârziere de patru ore?”
Nu este doar o glumă amară. Este un mod de a evidenția problema dependenței unei sărbători sacre de o regie logistică și mediatică.
Tradiție autentică sau spectacol recent?
Aducerea Luminii de la Ierusalim poate fi văzută ca o încercare a Bisericii de a rămâne relevantă într-o lume grăbită, vizuală, dependentă de simboluri. Într-un context în care participarea activă la viața liturgică este în scădere, o imagine spectaculoasă precum sosirea Luminii cu avionul poate părea o formă eficientă de reconectare.
Totuși, când forma începe să domine fondul, taina riscă să se piardă în decor. Sau, poate, se creează alte tradiții — noi forme de exprimare religioasă, care cer însă discernământ și responsabilitate.
Fenomenul este internațional. În Grecia, Lumina este întâmpinată cu onoruri militare; în Rusia, cu avioane speciale și clerici de rang înalt. Aceste gesturi arată dorința Bisericilor de a rămâne aproape de credincioși prin simboluri vizibile — dar și nevoia tot mai mare a lumii moderne pentru semne rapide și confirmări publice ale credinței. Totodată, nu trebuie uitat că Biserica a funcționat dintotdeauna cu o anumită formă de logistică și regie sacră: procesiuni, ritualuri, fast liturgic — toate acestea exprimă vizibil taina.
Însă întrebarea rămâne: cât loc mai are fondul când forma se extinde și acaparează?
În Biserica Ortodoxă, timp de aproape două milenii, credincioșii au primit Lumina Învierii de la candela aprinsă pe Sfânta Masă, nu dintr-un zbor internațional. Acea lumină nu era „mai puțin sfântă”. Dimpotrivă, ea simboliza prezența reală a lui Hristos în fiecare comunitate liturgică.
„Lumina nu vine într-un oraș, fie el și Ierusalimul. Lumina vine în Biserică”, scrie părintele Florescu.
Spectacolul media pune în umbră taina Paștelui?
Paștele ortodox nu este un breaking news, ci o taină — chiar dacă, în fiecare an, este tratat ca atare. O taină care se trăiește în comunitate, în liniște, cu sufletul, nu prin transmisiuni în direct și spectacole religioase.
Mediatizarea excesivă a sosirii Luminii Sfânte creează impresia că doar flacăra adusă din Ierusalim este autentică. Astfel, lumina candelei dintr-o biserică de sat sau dintr-un subsol de diaspora riscă să fie percepută ca „inferioară”.
Aceasta este marea miză teologică și pastorală: spectacolul eclipsează esențialul. O flacără devenită vedetă poate umbri, fără voie, adevărata Lumină — Hristos cel Înviat, prezent în orice parohie.
Ce spune Tradiția ortodoxă?
Părintele Ioan-Florin Florescu aduce și un argument teologic solid: niciun Sfânt Părinte, niciun text liturgic vechi nu menționează o lumină supranaturală care coboară la Ierusalim în fiecare an. Nici Egeria (pelerina secolului IV), nici Grigorie Palama, nici slujbele tradiționale ale Învierii.
„N-am găsit nici la Coresi, nici la Dosoftei, nici la Antim Ivireanul vreo referire la vreo lumină miraculoasă venită an de an din cer”, scrie părintele.
Între timp, în jurul acestui eveniment s-a construit o mitologie online, bazată adesea pe texte scoase din context sau citate discutabile.
Ce pierdem dacă ne pierdem simțul echilibrului?
În cei șapte ani de la întrebarea părintelui Florescu, percepția s-a schimbat. Pentru unii, aducerea Luminii a devenit un automatism festiv. Alții au păstrat tradiția locală a aprinderii Luminii din candela altarului, mai ales în diaspora. Tot mai mulți credincioși se întreabă însă dacă gestul mai păstrează încărcătura tainică sau dacă nu cumva e nevoie de o întoarcere la sensurile esențiale.
Nu e vorba de a nega emoția sau simbolismul gestului, ci de a păstra echilibrul și discernământul. În loc să absolutizăm o practică recentă, poate că e timpul să ne întoarcem la ceea ce a fost mereu esențial: lumina tăcută a Învierii, aprinsă din mâna preotului, în comunitate.
Întrebarea e mai vie ca niciodată
Într-o eră a imaginilor, Biserica are de ales: se lasă atrasă de spectacol sau se întoarce la taină? Răspunsul nu e ușor, dar este necesar. Pentru că Învierea nu e o știre de ultimă oră, ci un adevăr veșnic.
„Dați-ne lumina din candelele noastre”, scrie părintele Florescu, „așa cum am primit-o mereu, așa cum ne dați și Duhul Sfânt — și nu trebuie să mergeți după el la Ierusalim.”
Poate că aici este cheia. Să ne întoarcem la ce nu poate fi filmat: la liniște, la rugăciune, la sens. La taina care nu are nevoie de reflectoare, ci doar de inimi aprinse.
Ce vrem, de fapt, să purtăm în mâini — o flacără festivă sau taina unei credințe vii?
***
Preotul ieșean Ioan-Florin Florescu a emigrat în Scoția în 2011, împreună cu familia. Până atunci fusese preot într-o parohie rurală, editor la Editura Polirom și cercetător științific la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. A contribuit la proiecte culturale de amploare, precum traducerea Septuagintei și ediția 1688 a Bibliei, iar activitatea sa urma să culmineze cu publicarea primei ediții critice a celei mai vechi Biblii românești. Totuși, dezamăgit de lipsurile sistemice și de criza morală profundă a societății și clasei politice, a ales să plece din țară.
Blogul său de pe WordPress se numește Jurnal Scoțian.
