BRICS după summitul de la New Delhi conturează strategia statelor care nu vor să aleagă între Washington și Beijing: miza nu este înlocuirea dolarului cu yuanul, ci existența unor alternative suficiente încât niciun centru de putere să nu poată transforma dependența de infrastructura pe care o controlează într-un instrument de presiune.
Gruparea este platforma prin care această strategie începe să capete infrastructură — cu China și Rusia drept nucleu geopolitic, dar reunind state care caută, în grade diferite, mai mult spațiu de manevră economic și strategic.
1. Întrebarea corectă
Cea mai persistentă eroare în analiza BRICS e reducerea totului la o singură întrebare: va crea gruparea o monedă comună care să detroneze dolarul?
Pusă astfel, întrebarea duce inevitabil la aceeași concluzie resemnată — BRICS e departe de Occident. Iar cifrele îi dau, de altfel, dreptate. Dolarul nu se erodează rapid: 57% din rezervele valutare oficiale la începutul lui 2026, în coborâre lentă de la circa 72% în 2001, și jumătate din scăderea recentă vine din efecte de curs, nu din vânzări. Renminbiul rămâne pe locul cinci-șase, cu circa 3% din plățile globale și 2% din rezerve.
De aceea întrebarea trebuie schimbată. Nu „va înlocui BRICS dolarul?”, ci: câte dintre funcțiile pentru care comerțul mondial depinde astăzi de infrastructura occidentală pot fi realizate prin infrastructuri alternative, conectate între ele — fără ca dependența de un centru să fie doar înlocuită cu dependența de altul?
Un sistem financiar nu înseamnă doar monedă. Înseamnă plăți, clearing, lichiditate, credit, asigurare, piețe de capital, decontare, colateral, custodie și gestionarea crizelor. Un sistem comercial nu înseamnă doar tarife. Înseamnă vamă, standarde, certificare, logistică, date și finanțarea comerțului. Aici trebuie privit BRICS.
2. De la grupare la rețea de infrastructuri
Gruparea a pornit ca reuniune a unor mari economii emergente, în jurul ideii că arhitectura globală nu mai reflectă distribuția reală a puterii economice. Strategia economică din 2015 vorbea deja despre vamă, standarde, sisteme de plată și mesagerie financiară. Proiectul de integrare nu s-a născut, așadar, după sancțiunile împotriva Rusiei.
Războiul din Ucraina a schimbat însă natura problemei. Ceea ce fusese o chestiune de eficiență economică a devenit una de securitate strategică. Dacă accesul la plăți poate fi restricționat, rezervele înghețate, asigurarea blocată, tehnologia supusă controalelor de export și standardele transformate în bariere, atunci infrastructura economică devine infrastructură de securitate.
New Delhi marchează o etapă nouă tocmai fiindcă BRICS începe să trateze aceste elemente împreună.
3. New Delhi: interoperabilitate, nu monedă
Declarația de la New Delhi contează mai puțin printr-o decizie spectaculoasă și mai mult prin numărul de mecanisme pe care încearcă să le lege. BRICS Payment Task Force studiază interoperabilitatea canalelor de plată și de mesagerie și decontarea în monede locale. În jurul ei apar infrastructura de settlement, cooperarea în asigurări și reasigurări, un Risk Lab explorat la GIFT City, o platformă de investiții, finanțarea în monede locale prin NDB, cooperarea vamală și standardizarea.
Trebuie spus limpede ce este și ce nu este. Declarația nu instituie un sistem paralel; în cea mai mare parte „continuă munca”, „explorează”, „discută”. Agenda a devenit integrată; sistemele, nu încă. Și, deliberat, nu s-a lansat nicio monedă comună.
Restul analizei pornește de la o observație: reorientările din interiorul BRICS se explică prin întâlnirea a trei procese care nu au același sens.
Presiunea americană construiește alternativele; puterea chineză le concentrează; India și ceilalți încearcă să evite ca alternativa să devină ea însăși monocentrică.
Acesta e paradoxul care dă forma întregii construcții.
4. Motorul din afară: Washingtonul ca factor de risc
Statele Unite nu sunt „adversarul BRICS”. Sunt factorul care, prin deciziile sale, a modificat calculul de risc al celorlalți actori. Rețeaua nu se construiește în gol: se construiește ca răspuns.
Șocul fondator a fost înghețarea, în 2022, a circa 300 de miliarde de dolari din rezervele rusești — momentul în care problema a trecut de la eficiență la securitate. Ce a urmat a adăugat presiune constantă. Donald Trump a amenințat cu tarife de 100% orice stat care ar susține o monedă alternativă dolarului, apoi cu un 10% suplimentar pentru „alinierea la politicile anti-americane ale BRICS”. În august 2025, Washingtonul a impus primul „tarif secundar” din istoria sa comercială — 25% suplimentar pe India pentru petrolul rusesc, cumulat 50%. În iulie 2026 a adăugat 25% pe Brazilia, într-o anchetă în care ținta explicită a fost chiar sistemul de plăți intern, Pix.
Cazul brazilian merită reținut, fiindcă mută disputa pe un teren nou. Pix, sistemul de plăți brazilian, e menționat de peste douăzeci de ori în decizia USTR — primul caz Section 301 care tratează infrastructura de plăți a unui stat suveran drept barieră comercială. Întrebarea nu mai e „cine cumpără ce de la cine”, ci „ale cui infrastructuri, reguli și standarde sunt acceptabile”. Nu întâmplător, Declarația de la New Delhi condamnă explicit tarifele unilaterale și sancțiunile secundare. Summitul e, în această privință, o reacție.
Efectul e însă dublu și contradictoriu.
Pe de o parte, presiunea accelerează construcția defensivă — aur, CIPS, monede locale, plăți digitale. Statele deja sancționate, precum Rusia și Iranul, merg all-in, fiindcă nu mai au ce pierde.
Pe de altă parte, îi pune un plafon: fiindcă accesul la piața americană rămâne vital, statele expuse evită de-dolarizarea deschisă. India, lovită cu 50%, tocmai de aceea nu susține formal de-dolarizarea.
Presiunea Washingtonului sortează, așadar, membrii: întărește nucleul sancționat și îngheață periferia expusă.
5. Motorul chinez și concentrarea
China nu construiește de la zero. CIPS a decontat în 2025 circa 180 de mii de miliarde de yuani — aproximativ 25 de mii de miliarde de dolari pe baza standard a plăților transfrontaliere. (Circulă și o cifră de ~245 de mii de miliarde, dar aceea include decontări de piață financiară raportate separat — altă bază, nu o comparație directă.) Hong Kong concentrează circa trei sferturi din traficul RMB offshore.
Și mai important pentru înțelegerea grupării: din primul trimestru din 2023, renminbiul a depășit dolarul în propriile tranzacții transfrontaliere ale Chinei; de atunci, peste jumătate — circa 53% — din încasările și plățile Chinei se decontează în RMB, față de ~43% în dolari (date SAFE/PBOC). Cu un deceniu în urmă, dolarul reprezenta peste 80%.
Aici e însă miezul paradoxului, și el trebuie ancorat în cifre, altfel rămâne afirmație. Alternativa la dependența de dolar riscă să reproducă o dependență de yuan. Renminbiul e sub 3% în plățile globale, dar peste jumătate în decontările proprii ale Chinei. Din cei circa 55 de miliarde de dolari trecuți prin mBridge, aproape 95% au fost în yuan digital. „Moneda locală” a NDB e, în practică, mai ales yuan, iar 75% din portofoliu rămâne în valută forte. China e singurul nod complet — CIPS, piețe de capital, Hong Kong, capacitate industrială.
Există și o limită pe care China n-o poate depăși singură. Renminbiul nu e liber convertibil și rămâne sub control de capital, iar grupării îi lipsește un activ sigur, lichid și universal acceptat, echivalent complexului dolar–trezorerie–Fed. Elocventă e chiar banca grupării: disbursările NDB către Rusia sunt înghețate din 2022, de teama sancțiunilor.
Constrângerea reală nu e conducta, ci disponibilitatea cuiva de a ține moneda la repaus.
6. Rezistența la monocentrism: India, Turcia și „a treia opțiune”
India nu vrea să iasă din sistemul occidental. Vrea să nu depindă exclusiv de el. Diferența e fundamentală: hedging strategic, nu anti-americanism. New Delhi urmărește simultan relația cu SUA și Quad, BRICS, energia rusă, comerțul cu China și internaționalizarea rupiei. Când Washingtonul apasă, India nu răspunde prin aliniere la Beijing, ci prin creșterea numărului de opțiuni.
De aceea a blocat conectarea Alipay+ la UPI, invocând securitatea și datele — deși operatorul, Ant International, are sediul la Singapore, filiera chineză și riscul asupra datelor au cântărit decisiv. Tot India împinge însă la summit conectarea CBDC-urilor BRICS: interoperabilitate pe infrastructuri proprii, nu adoptarea RMB. Iar avertismentul lui Modi la New Delhi împotriva „înarmării” tehnologiei și mineralelor critice e adresat, în subtext, și Beijingului.
Turcia e varianta geopolitică a aceleiași logici. Membră NATO din 1952, a cerut aderarea deplină la BRICS în 2024 și a primit doar statut de partener; la Bishkek, în septembrie 2026, a spus că ar urca și relația cu SCO la nivel de membru deplin, insistând că nimic din toate acestea nu înseamnă ruptură cu Occidentul — „o viziune la 360 de grade”. (SCO și BRICS sunt organizații distincte; logica de portofoliu le traversează pe amândouă.)
Aici apare ideea care merită pusă în centru: obiectivul multor state nu e alegerea între Washington și Beijing, ci creșterea costului pentru ambele centre atunci când încearcă să impună o alegere. E o politică de portofoliu geopolitic.
Trebuie totuși distins între cei care aleg această strategie și cei care nu au de ales: India, Turcia, Golful și Brazilia fac hedging fiindcă pot; Rusia și Iranul merg all-in pe hubul chinez fiindcă nu au a treia opțiune.
7. Măsura reală
Indicatorul simplist — „ce procent din comerț e în dolari” — ar trebui abandonat. Mai util: pentru câte funcții economice poate un stat BRICS găsi o alternativă funcțională fără intermediere occidentală? Iar tabloul, pus pe funcții, arată exact asimetria descrisă mai sus.
| Funcție | Alternativă existentă | Maturitate | Constrângerea-cheie |
| Plăți | CIPS (~$25 tril./an); mBridge (~$55 mld. cumulat); SPFS, UPI, Pix | Ridicată ca infrastructură | RMB doar ~3% din SWIFT; mBridge ~95% yuan; mesageria trece tot prin SWIFT |
| Monede locale | China peste 50% din plățile proprii în RMB; Rusia–China ~90% yuan/rublă; comerț intra-BRICS ~$1,17 tril. | În creștere, asimetrică | Convertibilitatea: rupia a eșuat; funcționează practic doar pe axa yuanului |
| Finanțare dezvoltare | NDB: ~25% în monede locale, țintă 30% | Existentă, dar mică | 75% încă în valută forte; Rusia înghețată din 2022 |
| Lichiditate de criză | CRA: $100 mld., în amendare | Limitată, netestată | Acces goală fără program FMI; runda a noua de test neîncheiată |
| Capital privat / asigurare | New Investment Platform; Insurance Resilience Centre (voluntar); Risk Lab | Emergentă, pe hârtie | Nimic operațional; reasigurarea globală rămâne occidentală |
| Vamă / standarde | Cooperare vamală; GVC Action Plan 2026–2030 | În dezvoltare | Acorduri, nu un sistem interoperabil; asimetrie China–India |
| Energie | Bază fizică uriașă; comerț energetic tot mai mult în monede locale | Ridicată (bază reală) | Puncte de strangulare fizice (Hormuz); finanțele nu compensează securitatea maritimă |
| Tehnologie / IA | Capacitate industrială chineză; ofertă AI open-source | Ridicată în China, fragmentată în grup | Control export occidental pe high-end; dependență internă de China |
| Aur (rezervă neutră) | Bănci centrale: ~860 t (2025); peste 1.000 t/an în 2022–24 | Ridicată ca hedge | Nu scalează drept instrument de decontare; e rezervă, nu monedă |
| Securitate maritimă | — | Slabă | Hormuz, Marea Roșie rămân vulnerabilități necontrolate |
| Activ sigur / lichiditate globală | — (USD 57% din rezerve vs RMB ~2%) | Inexistentă | Neconvertibilitatea RMB: nimeni nu vrea să-l dețină la repaus |
Linia care traversează tabelul confirmă diagnosticul: BRICS are astăzi mai multe spițe decât noduri.
China e nodul complet; ceilalți sunt noduri regionale care își apără autonomia.
Rețeaua e reală la stratul de bază — plăți, energie, aur — și subțire exact acolo unde un sistem de rezervă are nevoie de adâncime: activ sigur, lichiditate de criză, reasigurare.
Cele două rânduri fără cifre — securitate maritimă și activ sigur — sunt golurile care nu se închid cu interoperabilitate.
8. Standardul e infrastructură — și e putere
Cazul Pix arată de ce standardele nu sunt o chestiune tehnică. Cine stabilește standardul stabilește, în parte, condițiile de acces la piață. Un standard comun reduce costuri și permite interoperabilitatea; un standard controlat de un grup devine barieră tehnică și instrument de control al lanțului valoric.
BRICS a învățat lecția în ambele sensuri — Statele Unite prin controlul exporturilor de tehnologie avansată, China prin poziția dominantă în procesarea mineralelor critice.
De aici tensiunea dintre oferta lui Xi Jinping, o inițiativă în cinci puncte cu ecosistem AI open-source, și avertismentul lui Modi.
China oferă infrastructura tehnologică; India cere ca infrastructura să nu devină dependență. Inteligența artificială nu e doar software — sunt cipuri, energie, modele, standarde, fabrici. Dacă aceste componente se conectează, IA poate deveni motorul industrial al rețelei; dar revine aceeași întrebare, cine deține cipurile, modelele și standardele.
9. Războaiele ca teste
Ucraina, Iranul și Gaza testează trei straturi diferite.
Ucraina testează reziliența financiară: rezerve înghețate, sancțiuni, deconectare de la SWIFT — o demonstrație a cât de puternică e infrastructura financiară drept armă.
Iranul testează reziliența fizică: poți construi un canal de plăți alternativ, dar nu poți crea printr-o aplicație un al doilea Hormuz. Schimbi moneda de decontare; dacă tancul e blocat, tranzacția fizică tot nu are loc. Schimbi traseul dar asta înseamnă timp, costuri și potențiale atacuri.
Gaza testează reziliența normativă: aici miza nu e plata, ci cine definește și interpretează regulile internaționale — de unde temele privind reforma ONU și reprezentarea Sudului Global.
Războaiele scot la iveală și slăbiciunea structurală. O alianță propriu-zisă ar adopta poziții comune rapide în crize. BRICS nu poate: miniștrii de externe nu au reușit o declarație comună pe Orientul Mijlociu în mai 2026, iar la New Delhi consensul s-a obținut doar printr-un limbaj deliberat neatribuit.
Ironia e că această incoerență politică nu blochează neapărat cooperarea economică — poate chiar o favorizează. BRICS nu trebuie să decidă cine are dreptate într-un război pentru ca o bancă chineză, o firmă indiană și un fond din Golf să încheie o tranzacție.
10. Testul pentru 2030 și concluzia
Întrebarea nu mai e „va înlocui BRICS dolarul?”, nici „va deveni China liderul BRICS?”, ci: poate gruparea transforma nodul chinez dominant și infrastructurile naționale ale celorlalți într-o rețea cu adevărat redundantă — CIPS ↔ UPI, UPI ↔ Pix, Pix ↔ ASEAN, ASEAN ↔ Golf, fără ca fiecare legătură să treacă obligatoriu prin Beijing? Abia atunci vorbim despre multipolaritate infrastructurală, nu despre o simplă schimbare de centru.
Anii 2035–2040 rămân un scenariu, nu o predicție. Dacă interoperabilitatea se realizează, integrarea mai profundă a capitalului, energiei, tehnologiei și producției ar putea transforma BRICS dintr-o platformă de cooperare într-o arhitectură economică multipolară — nu cu o monedă, o bancă centrală sau un guvern comun, ci cu ceva mai descentralizat.
Aici e paradoxul deplin.
Cu cât Washingtonul folosește mai intens infrastructura pe care o controlează pentru a impune costuri, cu atât crește stimulentul de a construi alternative.
Cu cât alternativele se concentrează în China, cu atât crește teama de a schimba o dependență cu alta. Presiunea americană favorizează construcția; puterea chineză favorizează concentrarea.
India, Turcia, Golful și Brazilia încearcă să împiedice ca rezultatul să fie monocentric.
BRICS nu construiește, deocamdată, un „nou Occident”, și nici măcar o alternativă coerentă. Construiește infrastructura embrionară a unei lumi în care tot mai multe state încearcă să nu mai fie captive unei singure arhitecturi.
Iar întrebarea strategică a deceniului următor nu e „va învinge BRICS Occidentul?”, ci: cât de repede pot aceste state transforma competiția dintre centre într-un spațiu propriu de manevră — și câte dintre punctele de control ale economiei mondiale devin, astfel, negociabile în loc de absolute?
Abia așa se construiește cu adevărat multipolaritatea.
Notă:
BRICS reunește în prezent 11 state: Brazilia, China, Egipt, Etiopia, India, Indonezia, Iran, Rusia, Arabia Saudită, Africa de Sud și Emiratele Arabe Unite. Extinderea majoră a început în 2024, când au intrat Egiptul, Etiopia, Iranul, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, iar Indonezia a devenit al 11-lea membru în ianuarie 2025.
În jurul nucleului de membri există și o categorie oficială de țări partenere, creată în 2025: Belarus, Bolivia, Cuba, Kazahstan, Malaysia, Nigeria, Thailanda, Uganda, Uzbekistan și Vietnam.
În paralel, mai multe state au manifestat interes pentru o apropiere sau pentru aderare, însă statutul lor nu trebuie confundat cu cel al membrilor sau al partenerilor. Printre cazurile cele mai relevante se află Turcia, alături de Azerbaidjan, Pakistan și Bangladesh.
Turcia este un caz aparte: este membră NATO, dar urmărește în același timp aprofundarea relațiilor cu BRICS și cu structurile eurasiatice. Pentru Ankara, apropierea de BRICS nu presupune neapărat abandonarea Occidentului, ci creșterea numărului de opțiuni economice și strategice.
