Ziua de 1 martie a reușit să adune în ea straturi disparate, lucruri care nu se puteau nicicum întâlni, dar care se întâlneau într-un fel imposibil. Mircea Cărtărescu și scrierile sale la Casa Creangă, în Humulești, pe o prispă de modă nouă într-o zi de ploaie rece, mocănească. Lume subțire, de tot rangul, literar, edilitar, o poezie de Păunescu pe muzică, un moment suspendat, de uimire a oaspeților, plăcinte răzeșești, fotografi.
La rostirea Laudatio de către criticul și prozatorul Angelo Mitchievici, s-a întâmplat ceva. Zgomotul zilei s-a fracturat. S-a îndepărtat, ca și cum o altă realitate și-ar fi făcut loc și l-ar fi împins în spatele unei perdele de tăcere.
O pană de gând înfiptă în rutină. Iar premiul a încetat să fie o simplă distincție onorifică, o plachetă însoțită de o diplomă.
”Ştim cine este Mircea Cărtărescu, dar ne place să mai auzim o dată. Numele său este destinul său. Dacă Lucian Blaga descifra, în Lancrăm, numele lacrimei, în numele lui Mircea se descifrează numele cărţii.
Această corespondenţă nu este o coincidenţă, ci o predestinare literară ce transformă opera lui Mircea Cărtărescu într-un spaţiu deopotrivă al imaginaţiei explozive şi al reflecţiei profunde, în care cartea nu este doar un obiect, ci un univers viu, o oglindire a unei conştiinţe artistice incomparabile.
Premiul „Ion Creangă”, acordat astăzi, nu este doar o recunoaştere a operei sale, ci şi un simbol al continuităţii unei tradiţii literare care, prin Cărtărescu, şi-a păstrat demnitatea în marea literatură europeană.
Varujan Vosganian a ridicat o interogaţie cu privire la modul încare un romancier se poate acomoda unui premiu purtând numele unui prozator de proză scurtă şi de memorii. Dar clasicismul şi valoarea autentică sunt poduri ce unesc destine literare aparent diferite, iar acest premiu este menit să sublinieze, la cel mai înalt grad, această valoare intrinsecă a operei sale.
Mircea Cărtărescu nu este doar un autor de literatură, ci un gânditor al literaturii. Opera sa nu este doar un efort narativ, ci un mod de a gândi literatura şi de a o transforma într-un mecanism viu al conştiinţei.
S-au făcut afirmaţii despre reducerea epică a literaturii sale la doar trei personaje. Dar însuşi acest exerciţiu de numărare într-o lume în care eul se multiplică într-un univers vast denotă o viziune extrem de îngustă. Hugo spunea, în „Mizerabilii”, că într-un suflet se nasc furtuni şi cataclisme comparabile cu epopeile lumii. Acest principiu este nucleul operei lui Mircea Cărtărescu: interioritatea umană devine un tărâm epico-metafizic, unde se desfăşoară ciocniri grandioase, demne de Odiseea.
Literatura sa nu este doar o explorare a sinelui sufletesc, ci şi a sinelui mental, iar funcţia definitorie a mentalului este imaginarul. Iar imaginarul lui Cărtărescu este uluitor, debordant, revelator şi, uneori, chiar terifiant. Este acel tip de imaginar descris de Rudolf Otto ca fiind „mysterium tremendum et fascinans”, o combinaţie de splendoare copleşitoare şi fior metafizic. În acest sens, literatura sa poartă o pecete aparte, un semn inconfundabil al unui autor pentru care visul şi realitatea sunt deopotrivă forme de existenţă literară.
Apropierea de Creangă nu este doar o coincidenţă onomastică. Creangă este un maestru al descoperirii expresivităţii limbii într-un registru aparent modest. Mircea Cărtărescu, la rândul său, duce acest exerciţiu la nivelul unui experiment lingvistic sofisticat, continuând moştenirea lui Creangă şi a lui Eminescu. „Visul Chimeric”, cartea sa despre Eminescu, își extrage forța, într-un fel, din această moștenire a felului în care Mihai Eminescu mobilizează imaginarul în poezia sa.
Mircea Cărtărescu nu este doar un continuator al tradiţiei româneşti, ci şi un constructor de poduri spre literatura europeană. Eseul său „Europa are forma creierului meu” (2003) îl pot asemui eseului din 1983 al lui Milan Kundera, referitor la Occidentul Răpit. Este un act de diplomaţie literară, o scoatere din topica clișeizată a periferiei. O reafirmare a faptului că literatura română nu este periferică, nu este un spaţiu marginal, ci un centru viu al creativităţii europene. Aceasta este, poate, una dintre cele mai importante contribuţii ale sale: ridicarea literaturii române la un statut care nu mai permite plasarea sa într-un colţ izolat, exotic sau etnografic. Clarificarea faptului că deține demnitatea marii literaturi europene.
Cineva care a mizat totul, absolut totul, pe literatură
O demonstrează prin el însuși, prin propria sa literatură, care a primit recunoașterea deplină, internațională. Este un merit evident, este un merit intrinsec, dar este așa și un merit care operează pentru noi, pentru literatura și cultura română, o deschidere absolut fabuloasă, pe care foarte puțini români au reușit-o.
A reușit-o Tristan Tzara, a reușit-o Emil Cioran, astfel încât, într-un fel, această literatură devine o formă de a face ambasadă, de a face diplomație literară, de a construi. Așa cum și Mircea Cărtărescu devine un ambasador al literaturii noastre, arătându-i, practic, valentele extraordinare.
Despre Borges se spunea că putea face literatură şi dintr-o carte de telefoane. Ăsta e sentimentul meu, vis-a-vis de literatura lui Mircea Cărtărescu. Nu pentru că literatura sa ar fi pur livrescă, în sensul de superficii stilistice, ci pentru că tot ce atinge devine un act existenţial în forma scrisului.
Aș zice chiar profund textistențial, pentru că Mircea Cărtărescu este cineva care a mizat totul, absolut totul pe literatură. Iar cei care îl critică ar trebui să gândească dacă miza lor, atunci când scriu literatură, a fost la fel de mare. Dacă nu au lăsat, cumva, un rest substanțial și pentru altceva.
Există două volume care simbolizează perfect această radicalitate: „Totul” (1995) şi „Nimic” (2010). Acestea sunt acoladele simbolice ale unei astfel de mize, Totul sau Nimic. Ori, din punctul meu de vedere, acest pariu existențial, în care totul a fost pus pe masă, a fost câștigat de Mircea Cărtărescu, nu pentru el însuși, ci pentru întreaga literatură română.
Nomen est omen.
